28 dec. 2008

Uitare

Un ger cumplit şi o ceaţă groasă se lasă în fiecare dimineaţă peste străzile oraşului pustiu. O linişte neobişnuită învăluie străzile gri şi reci, doar din când în când o haită de câini stârneşte ecouri lungi care se lovesc de pereţii goi ai clădirilor înalte de la şosea. Pe lângă fântâna arteziană de mult secată trece un troleibuz gol ce parcă nici şofer nu are şi depăşeşte în viteză un bătrân îmbrăcat elegant ce pare să meargă înspre cimitir. Câţiva câini se ţin în linişte după el, mergând încet prin ceaţă şi frig.
Bătrânul s’a oprit o clipă şi a privit descumpănit troleibuzul care l’a depăşit înainte de staţie, apoi porneşte încet mai departe, hotărât să meargă pe jos. Câinii nu l’au mai urmărit şi în cimitir, ci au intrat în ceea ce a fost cândva o florărie, acum o gheretă în paragină prin care bate vântul. Înaintând încet prin ceaţă, bătrânul pare înconjurat de o luminoasă aură de confuzie, privind cu atenţie, dar fără folos, la mormintele din jurul său, toate străine. Pentru o clipă a încercat să îşi amintească ce anume caută, dar nu a reuşit să îşi amintească nici un nume, nici un loc… nici măcar dacă a vrut într’adevăr să caute pe cineva. Se aşeză pe un cavou, încercând, cu orice chip, să îşi amintească de vreo rudă, de vreo cunoştinţă, dar în zadar, el nu mai cunoştea pe nimeni şi de nici o rudă nu îşi mai amintea.
Fără să bage de seamă, o bătrână apăru de nicăieri şi se aşeză lângă el. O vreme nu îşi spuseră nimic, apoi el spuse, foarte firesc:
-Nici tu n’ai găsit pe nimeni, nu?
-N’am găsit şi pentru o clipă m’am speriat că poate şi morţii m’au uitat.
-Ei nu mai contează, mie mi’e teamă să nu mă fi uitat deja copiii… dar nici nu mai ţin minte dacă am avut vreodată copii. Dacă aş fi avut, poate că mi’ar mai fi scris din când în când… dar mie nu îmi scrie nimeni niciodată.
-Eu nu mai ştiu nimic de nimeni… şi totuşi mi se pare că te cunosc de undeva.
-Aşa e, şi eu am această impresie. Dar oare de unde?
-Poate că am uitat cam multe la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu pe unde or fi copiii mei, dacă oi avea. Nu ştiu daca noi doi am fost vecini, colegi, fraţi sau dacă am trăit o poveste de dragoste împreună şi nu ştiu nici când s’o fi întâmplat asta. Orice ar fi fost, să ştii că s’a terminat urât, pentru că altfel nu am fi ajuns aici.
-Cum adică?
-Adică doi străini care stau pe un mormânt şi vorbesc despre uitare. Orice ar fi fost între noi, dacă nu se termina urât, acum nu mai eram doi străini.
-O spui ca pe un reproş, dar daca eu nu mai ştiu nimic despre mine, despre familia mea, despre ce am făcut eu viaţa asta, cum aş putea şti în cel fel ţi’am greşit?
-S’a terminat urât şi nu ştiu din vina cui. Dar am greşit amândoi pentru că nu am vrut să urmăm aceeaşi cale cunoscută, deşi grea, ci am mers înainte ca orbii şi ne’am pierdut. Nu ar trebui să ne fie ruşine de uitarea noastră, pentru că noi am fost primii care au uitat şi abia apoi am fost uitaţi de către ceilalţi.

4 dec. 2008

Bună dimineaţa, sau nu?

Într'o dimineaţă ingrată toţi oamenii sunt dezintegraţi. Dimineaţa oamenii mor iar supravieţuitorii vor muri dimineaţa următoare. O zi proastă începe cu o dimineaţă urâtă, iar o dimineaţă e cu atat mai urâtă dacă ziua dinaintea ei a fost urâtă. Orice zi începe prost, cu o dimineaţă. Orice săptămână, lună, sau an - la fel.
Tot ce e neplăcut, rău, trist sau îngrozitor se întâmplă dimineaţa. Chiar dacă nu e aşa, în dimineaţa urmatoare ne vom aminti tot, pentru a începe ziua prost. Toţi ştim să începem o zi prost. Sau o zi proastă (mai direct).

Voiam doar sa spun că nu îi înţeleg pe toţi oamenii care se bucură de o nouă dimineaţă. Prefer seara. Mulţumesc. A fost ora 06:13.

16 nov. 2008

Ce mâncăm, ce bem

Mâncăm răbdări prăjite şi bem gaz, asta e clar. Şi mai natural. Nu mai mâncăm friptură de porc, nu mai bem suc de portocale. Dar bem suc cu gust de vişine la o prăjitură cu aromă de ciocolată. Ce bine! Aştept prunele cu gust de peşte şi cartofii prăjiţi cu aromă de ciorbă de burtă. De ce nu? Tocmai am mâncat nişte alune cu gust de friptură* (serios). Azi băgăm în noi numai chestii cu aromă de miros. O să murim.
______________
*barbecue!!!

12 nov. 2008

Moonlight is bleeding...

Niciodată luna şi cerul nu s'au împăcat mai bine ca azi...









As the cheerless towns pass my window
I can see a washed out moon through the fog
And then a voice inside my head breaks the analogue
And says

Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul

I survived against the will of my twisted folk
But in the deafness of my world the silence broke
And said

Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul

[...]

28 oct. 2008

Şi totuşi eu sunt blogger

...dar nu pentru că scriu bloguri, nu, atunci aş fi doar un simplu bloghist. Prin urmare, în premieră mondială, veţi vedea ce vrăji mai fac eu. Şi anume, fac o platformă de blogging. Eu nu scriu bloguri, eu le construiesc! Când serverul e pornit, acest LINK ar trebui să funcţioneze. Evident, e în lucru şi aşa va fi multă vreme. Nu face încă nimic, dar puteţi vedea cum arată. Hai cu păreri!

P.S. Nu din plăcere, dar de nevoie. O să aflaţi mai târziu despre ce e vorba.

12 oct. 2008

În lipsă

Şi dacă ai fi mort? Decedat şi în sicriu, înconjurat de viaţă... ce ai face? Ai o gaură unde trebuia să fie inima, dacă ai umple'o cu suflet, ai învia? Şi dacă da? Te'ai îngropa cu sufletul tău? Aţi rămâne împreună de'acum încolo, pentru că se poate? Pentru că până acum nu s'a putut? Şi dacă nu?
Ai o nevoie biologică de a avea o inimă. La ce bun? Este pompa de benzină a maşinii. Doar că e a ta. La ce bun? Mergi pe jos când se strică maşina. Îţi împingi maşina mai pe margine. Hai că poţi.
Eşti un corp eşuat, bună ziua şi ţie. Ce nu mai faci? Nu exişti pentru că exişti prea mult şi nu te găseşti pentru că eşti peste tot. Dar ai o gaură acolo unde e inima...
Eşti o rablă. Ai un suflet care te dă la schimb cu o maşină nouă. Programul rabla. Bună dimineaţa, eu sunt presa, tu nu mai eşti. Şi dacă ai fi, cu tot cu gaura acolo unde e inima? Cred că aş fi un suflet foarte nemulţumit, fără pompă de benzină la o maşină decedată de mult. Piese din dezmembrări. Moartea altuia îşi găseşte loc în tine şi îţi dă viaţă. O pompă veche de benzină încă funcţională. Bună ziua, dar suflet mai aveţi?
Eşti un dezintegrat, un neintegrat şi un ingrat ce se caută pe sine printre mii de bucăţi ale propriului sine, pentru că eşti toate picăturile ploii, separat şi niciodată împreună. Eşti un prost cu o gaură acolo unde e inima. Eşti tu, eşti el, eşti noi şi sunt eu, sunteţi voi şi toţi suntem tu, eşti mulţi. Eşti praf în vânt şi uneori în ochi. Eşti durerea mea de cap şi de spate, eşti bucuria cafelei de dimineaţă, nevoia celei de la prânz şi a tuturor celorlalte cafele de peste zi. Eşti o piatră în pantof şi ai o gaură acolo unde e inima.

In currents of cobalt
You storm through my heart
To sever, to puncture
The memories that burn
Let sweep through the arteries
In sharp stabs of pain
Your talonlike fingers to kill me again

Drag me down, in passionate sighs
With the ocean above me
And flames in my eyes
And grant me a life I can live
Without...

11 oct. 2008

Sfântul Goglu

De mult nu m'am mai uitat la statistici, să văd cum aterizează omii la mine pe blog, după ce s'au dat pe Goglu cu o căutare, două... Ei bine, văzând cum lumea îşi verifică des vizitatorii (deh, securitatea...), am zis să mă iau şi eu dupe lume, că ştie ea mai bine. Să vedem, deci, statistici, dintr'un total de 83 de căutări, cu comentariile mele, că nu mă pot abţine:

6(7.23%)sunday's child - cel puţin ştii sigur ce cauţi şi nu îţi pare rău de ce ai găsit

5(6.02%)vacuta paula - cine o caută atât de mult? Foste colege de industrie a laptelui?

4(4.82%)paula e vacuta - bine că nu e bou.

4(4.82%)axis mundi - aşa mai merge...

3(3.61%)cugetari despre moarte - I am so emo I will die.

2(2.41%)poze cow and chicken - dar nu am...

2(2.41%)magazin sibiu baumax - asta da. Sunt reclame la Baumax pe toate gardurile, dar nu scrie nicăieri unde se află magazinul. Vă zic eu, pe DN1, la European Retail Park, lângă Real.

2(2.41%)cugetari moarte - m-da...

2(2.41%)ce inseamna cuvantul dl juice de portocale - Domnul Juice? Şi de portocale? Nu ştiu.

2(2.41%)orientul indepartat - bine.

2(2.41%)emo manele - da. Deci DA. DA!!! Orgasm intelectual! Now fuck off.

2(2.41%)wesling septembrie 2008 - N'am, pleacă.
Şi 49 de înregistrări a câte o căutare (în total 59.03%) dintre care pomenim (şi sperăm să fie primit):
  • drăguţ copii - măcar ai diacritice
  • negru in alte limbi - păi, în orice limbă ar fi, tot negru rămâne...
  • poze cu cucuvele - ştie Iliescu.
  • vreau wesling - ce p... (...ardon) e wesling de toata lumea îl vrea?
  • poze emo goth pentru - pentru ce? Să'ţi stea în gât.
  • mort nespovedit neimpartasit - neîngropat, neîmbălsămat, nebun, neprost, ne pare rău.
  • vianist - săracul...
  • este corect intrun - este.
  • parastas la mort - şi la viu, dacă vrei.
  • pian din tastatura - vrei să'ţi dau un pumn în gură?
Internetul? O luume minunaaată în care vei găsiiiiii / Nuumaaai prostiiiiii...

26 sept. 2008

Ceva nu e bine...

In primul rand, am buton de dublu-click la mouse.
Apoi, voiam sa scriu ceva. O abureala. Despre cum eu, de fapt, nu sunt blogger. O lista de motive bine argumentate in acest sens. In ideea ca eu aburesc in general si, de fapt, scopul comunicat de textul ce era sa fie, este de fapt, altul. Un scop ce reflecta statutul meu de emo care nu recunoaste ca e emo. Pentru ca sunt emo, dar nu recunosc, sa zicem ca erau (de fapt, sunt) probleme metafizice ascunse in spatele unei liste de motive pentru care eu nu sunt blogger. Adica o abureala generala si abstracta de nu s-ar fi prins nimeni ce vreau sa spun, nici macar persoana vizata. De fapt, de'asta nu sunt blogger, ca nu scriu pentru audienta ci pentru unul, altul... si astept sa se prinda. Si nu se prind (cu o exceptie, jos palaria, dar acum nu te mai priveste). Vai, ce urat. Face-mi-s-ar rusine. Acum, rusinat tot de abia mai vad tastatura, ajung la problemele metafizice. Da. Voi spune explicit... err, nu. M-am razgandit. Ce pacat. Noapte buna.

You should know, actually...

16 sept. 2008

Blog care este suspect

Ce fac acum? De ce sunt aici? sunt intrebări fireşti atunci când nu îţi place nici ce faci şi nici unde te afli. Se cer explicaţii. Se dau explicaţii care nu mulţumesc pe nimeni. Se caută explicaţii în altă parte, până când lăsăm totul baltă şi ne apucăm de ceva ce ne place mai mult. Veşnica consecvenţă, niciodată nu i-a plăcut de mine... de veşnica pomenire nu mai spun nimic că iar sunt după parastas.
Caut şi eu acum răspunsuri la întrebările de mai la deal. Şi pentru mine, şi pentru restul lumii, care probabil a înţeles că eu am aici o mare colecţie de metafore metafizice de neînţeles şi că vorbesc despre tot şi toate, de la parastase la nemurirea lumii (şi imposibilitatea de a-i face parastas, probabil). Pentru că am folosit de prea multe ori pe metrul liniar (că o frază nu poate avea metri patraţi, nu?), o să renunţ să folosesc cuvântul parastas în cele ce urmează, că e urât. Revenind la presupusele metafore de prin paginile, şi anume, care sunt de faţă, ei bine, acestea nu există. Metaforele. Adică abstractizarea unui fapt banal si concret. Nimeni nu vrea să conceptualizeze ceva ce te loveşte în faţă precum tramvaiul 41 când coboară podul Grand, pentru că de fapt nu e nimic in everybody's face aici, ci, punctual, just in your face, respectiv faţa unui om cât se poate de concret, pe care o lovesc (faţa) cu o situaţie în care este implicat, cât se poate de concretă, om care oricum nu citeşte blogul, cât se poate de neinteresant.
O singură dată am avut o reacţie din partea unui asemenea om, care s-a simţit lovit în faţă de blog precum tramvaiul 41 care coboară podul Grand. Şi mi-a zis. So all is not lost! Prin urmare, acum dacă vreau să zic că cineva se poartă suspect în ultima vreme, chiar am şanse să-l îndrept pe păcătos? Incredibil, mai repede făceam colivă, ah, dar nu, am zis că nu mai vorbesc de parastase, dar era o colivă întru amintirea vremilor nesuspecte din viaţa omului vizat. Da, bă. Suspectule care eşti tu suspect şi nici nu ştii dacă vorbesc în general sau chiar am greşit genul substantivelor care sunt ele şi anume masculine în fraza care te vizează pentru că eşti tu suspect de suspect care eşti tu suspect. Băi suspectule.
Bă ce nu-mi place când derapează fraza în stilul Mircea Badea. Suspect, să mor io.

29 aug. 2008

Zâmbet pe stradă


De câte ori ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să-ţi zâmbească un om? Cam rar... mai des îţi poate zâmbi o ţeavă...

25 iul. 2008

Zevzecia prin efracţie

Titlul nu-mi aparţine, dar un lucru e clar: românul e cam zevzec şi îi cam place şi efracţia. Adică e un fel de Găgăuţă fraudulos.


Năstase ar fi mândru (de firmă, nu de ce scrie pe uşă)


Aici nu comentez...


E foame de litere...


Puzzle...



Scara de la etajul 4 la etajul 5 (pe bune)


Vă place în Românica, nu?

6 iul. 2008

Domnul doamnei

Da, m-am enervat. Deci am draci. Deci in cele ce urmeaza am dreptate si cui ma contrazice ii urez o moarte usoara (ca asa sunt eu mai dragut).
Deci am draci, niste draci religiosi (sic) de data asta, cu draci din trafic sau draci pe oameni revin mai tarziu.
Da, o cucoana declama tare in autobuz ca Domnul Iisus face si drege, compenseaza cu ce n-ai (?!) si iar face si drege. Si iar declama sus si tare cucoana respectiva despre ce sa faci si ce sa nu faci, desi in dreptul unei biserici nu si-a facut cruce. Deci, da, am draci! Misionarismul s-a mutat in transportul in comun. Madam vorbea cu un necunoscut ghinionist care a gasit singurul loc liber langa dumneaei. Si nu vorbea, declama, tipa, urla despre domnul ei care este, si anume, Iisus. Pana cand domnul de langa mine a intervenit si a rugat-o sa vorbeasca mai incet. Mai bine, ca daca interveneam eu, nu o rugam asa frumos. Da, domnul compenseaza cu ce n-ai. Da, care domn? Iisus, evident.
Sunt satul de cata atentie i se da acestui domn. Si m-am enervat si voi spune public, "pe post", ca eu cred despre crestinism ca spala creere. Si afecteaza la sonor. Adica il da mai tare.
Domnul compenseaza. Si nu, n-ati inteles, sa va mai explic. Domnul iti da ce n-ai. Of, tot n-ati inteles, sa va explic: DOMNUL IISUS ARE GRIJA SA ITI DEA CE ITI LIPSESTE. Capisci? Cam asa era in autobuz. Domnul respectiv (nu Iisus, ci vecinul de scaun al misionarei) n-a prea priceput, noroc cu vecinul meu de scaun.
De ce oare m-am saturat de subiectul asta? Ca o fi, poate, pe toate gardurile? Ca e stire de prima pagina ca Gigi Bec. are Cristosi in biblioteca (deci are biblioteca...) si un sfant Gheorghe de tabla, calare pe balaur, pe masa? Ca unii popi se dau cu gipul si cu mertzanul iar altii au sindicat de saraci ce sunt? Ca domnul COMPENSEAZA? Ca n-am diacritice la tastatura? AAAaaaaaaaAAAAaaaaaaAAAAAAAAAAaaaaaaaAAAAAAAAAAaargh. Muriti. Domnul cu voi... doamna cu mine. Hehe.
Deci, copii, vizitati www.cimitir.ro

30 mai 2008

lumini, umbre... pixeli si noise

Acum 15 minute (este 30.05.'08, 01:55) m-am supărat pe spaţiu. N-am mai vrut distanţe, de fapt n-am mai vrut locuri separate, am vrut ca 'aici' să fie 'acolo' şi 'dincolo' si 'peste tot' în acelaşi timp. Să ştiu că nu există drumuri lungi sau scurte, există doar 'vin acum', de la mine până la tine, oriunde aşi fi, oriunde ai fi... Şi stăteam pe balcon (şi era frig) şi gândindu-mă la oameni şi locuri şi la unii oameni care ar trebui să fie în unele locuri, am realizat că singurul loc comun este cerul (şi luaţi-o, vă rog, geografic şi nu religios, că mă supăr), iar singurul peisaj comun unor locuri diferite este tot cerul... şi urma unor copaci pe cerul acesta de noapte târzie sau dimineaţă devreme. Aşa că, mai mult pentru mine, am făcut câteva poze la ceea ce se vede din balconul meu, privind puţin în sus. Nu mai vreau să le ţin numai pentru mine, pot fi considerate mostre de fotografie experimentală, oricum eu n-am nici o pretenţie, vreau doar să-mi amintească de locuri şi de oameni. Pentru mine funcţionează...

Poze mari, făcute fără blitz, cu un timp de expunere de 15 secunde, în total vreo 15MB, aveţi răbdare, că merită.








27 mai 2008

Hope

O dată am să mă sui pe acoperiş doar ca să respir noaptea şi să fiu mai aproape de cer şi de norii mari, rozalii de la luminile oraşului. În Bucureşti, noaptea e altfel, toţi oamenii care s-au agitat toată ziua au dispărut şi eu sunt singurul care a rămas, pe balcon, faţă în faţă cu nişte cireşe din pom şi totuşi departe de ele. Nu mai e nimeni altcineva, nu mai există nimeni altcineva şi eu sunt singur, între două zile agitate, noaptea, restul lumii... a încetat să mai existe, pentru câteva ore. Nu mi-ar plăcea noaptea la ţară, noaptea are farmec doar acolo unde contrastează cu nişte oameni care au trecut cândva pe-acolo şi s-au agitat, au trăit, s-au enervat şi... au dispărut, ca să apară din nou, chiar la primul răsărit. Şi o să stau pe casă şi o să respir noaptea şi o să fiu mai aproape de cer, pentru că dacă eşti mai aproape de cer, eşti mai aproape de orice şi de oricine.


When you look at me
From your own century
I may seem to be
Strange archeology...
But when the winds blow
From this direction
You may sense me there
In your reflection
I think I feel you
But I will never know
As the swallows leave
And the children grow.

As I think of you
From this dark century
I will always be
With generosity
That we both may share
The hope in hearing
That we're not just

Spirits disappearing.

25 mai 2008

A fine day to sing

Anul acesta au fost şi vor mai fi concerte pe care abia le(-am) astept(at), pe fiecare in parte, pentru că fiecare în parte reprezintă ceva special pentru mine, şi totuşi, faţă de Anathema aveam un alt fel de aşteptare. Muzica lor îmi e mereu aproape, şi la bine, şi la rău, mai mult la rău decât la bine, şi indiferent de starea mea de spirit există cel puţin o melodie a lor în care să mă regăsesc. Am trecut prin cântecele lor ca dintr-o mică obsesie într-o altă mică obsesie - Wings of God, Empty, Feel, Lost Control, Suicide Veil, Kingdom, A Fine Day to Exit, Pressure, One Last Goodbye(!!!!), Regret, Emotional Winter şi altele.

De altfel, toate astea au mereu acelaşi efect secundar - un feeling de 'Ardeal' (dubios pentru necunoscători, altfel perfect explicabil), Cluj şi Sibiu împreună sau separat, Piaţa Mare, Bd. Victoriei, Gara, Cetăţuia, Troleibuze Volvo şi casa lui Matei Corvin se amestecau, ordonat sau aiurea, cu gânduri şi sentimente şi orice altceva ce apărea prin peisaj în acel moment. Anathema e un sedativ uşor, dar sigur, administrat în supradoză vara trecută, la Sibiu. Cu acest background (scuzaţi limba romanish) m-am dus eu la concert, primul la care am fost, pentru că acum 14 ani abia învăţam să scriu, iar acum un an... eh, la fel, că eram în sesiune. Nu pot spune ce aşteptări aveam, cred că un amestec ceţos la fel cu cel de mai la deal, ceea ce, cumva, mă speria.

One Last Goodbye
a fost pur si simplu heartbreaking, din motivul pentru care îl cântau ei şi din motivul pentru care îl cântam şi eu cu ei. Totul a fost, de fapt, impresionant, ce cântau, cum cântau şi cum se vedea cât suflet puneau în fiecare notă pe care o scoteau din gură, chitară, violoncel sau pian. Şi publicul, cam agitat la început, a fost repede pătruns de atmosferă, ceea ce l-a surprins şi pe Danny (cam cârcotaş şi mai puţin sociabil decât frate-su sau decât Dave). La Moonspell am spus că acela a fost cel mai fain concert pe care l-am văzut de vreo 2 ani (adică după primul concert Lake of Tears) dar acum nu ştiu ce să zic... acela a fost un excelent concert de metal, pe când Anathema... eh, şi Danny a zis We will not play Sleepless so stop saying that. This is not a fuckin' rock concert. A fost un concert... atmosferic. Dar incredibil de atmosferic şi de emoţional.

După concert, Vincent şi Dave au venit în public, au semnat, au băut, au scris, s-au pozat cu fanele, au băut... pentru vreo două ore, după care au fost cât de cât lăsaţi în pace să bea, să socializeze, să bea, să (re)cunoască vechi fani şi să bea. Danny a fost mai discret, a stat doar o jumătate de oră cu publicul, timp în care făcea poze şi semna afişe, îndemnând lumea, foarte drăguţ oh, ok, but be quick. Chiar şi cu un Danny cam nesuferit, concertul a fost... nu ştiu. Beyond words.

Line-up: Danny Cavanagh (voce, chitară, clape), Dave Wesling (violoncel), Vincent Cavanagh (voce, chitară).


Anathema



Anathema



Danny



Danny



Dave



Vincent



Playlist-ul... original :)

22 mai 2008

Bienvenü ân Românica

Universitatea din Bucureşti, curtea interioară...


Universitatea din Bucureşti, acoperişul...



Piaţa Rosetti...



Acum e un Vodafone acolo...


1 mai 2008

Here, There, Then, Now

Din aeroportul Otopeni până la New York - JFK e o aruncătură de băţ, mai ales dacă zbori cu Delta, pentru că piloţii lor fac drumul cam băţos... da' merge, gropi sunt şi pe pământ. Acu', să zicem că am ajuns in JFK (acesta e aeroportul din New York, omonim cu preşedintele John F. Kennedy), întrebarea este now what? (ne permitem să mai vorbim şi-n limba ţării gazdă). Păi... Mergem la terminalul avionului de Washington. Drumul trece prin beciul aeroportului, prin diverse scări de urgenţă şi checkpoints improvizate - un birou în hol şi atât. Să zicem că ajungem la terminal, unde aşteptăm patru ore pentru că, să zicem, avem avion dar nu şi echipaj. În fine, să presupunem că am ajuns în Washington, DC, mâncăm şi dormim, ca să putem începe povestea.
Washington-ul are puţini locuitori, mai ales în comparaţie cu New York-ul, spaţii mari, bulevarde largi, clădiri impozante pe orizontală şi nu verticală, multă istorie, multă cultură şi mulţi turişti. Oraşul pare să fie foarte practic pentru funcţia pe care o îndeplineşte: în afară de muzee şi monumente, tot centrul este format numai din clădiri administrative, câteva hoteluri si câteva mall-uri. Aşa că un număr mic de locuitori (comparabil cu cel al Constanţei, să zicem), dintre care majoritatea stau, oricum, în suburbii, ocupă un spaţiu foarte mare, mai mare decât Bucureştiul. Cu toate acestea e aglomeraţe şi de oameni şi de maşini şi nu-i tocmai plăcut să vezi cam tot ce-i interesant numai împreună cu turma de turişti. Ce mi-a plăcut e că mulţi dintre ei erau chiar americani, interesaţi de propria cultură şi istorie, copii cu şcoala, bătrâni, grupuri sau indivizi, în fine, un peisaj cam rar pe la noi. E adevărat, la ei aproape totul e gratis, inclusiv The National Gallery of Art, unde poţi vedea mari nume ale artei, din toate timpurile, totul pe gratis. Apropo, au şi Brâncuşi. Sunt foarte interesante şi zonele rezidenţiale (atît din oraş cât şi din suburbii) care au arhitectura aceea tipică americană şi în care chiar şi casele noi sunt construite tot după canonul de acum 200 de ani, din cărămidă roşie sau din lemn.
În New York se schimbă complet peisajul. Mi-a plăcut inclusiv acel feeling de Bucureşti, cu aglomeraţie şi nesimţiţi, haos, trafic... Probabil că deep inside îmi place şi în Bucureşti, dar cum sunt prea obişnuit cu locul, e mai comod să cârcotesc. Ei bine, în NY străzile par mai degrabă tunele unde claustrofob sigur nu s-ar simţi bine. Deşi dezvoltat pe verticală, deşi e plin de oţel şi sticlă încât ai zice că şi asta e ceva specific locului, arhitectura oraşului este impresionantă, iar primii zgârie-nori, de la începutul secolului, sunt adevărate opere de artă.
The Rockefeller Center are şi o mică povestioară: După construcţie, Nelson Rockefeller i-a atribuit lui Diego Rivera sarcina de a decora interiorul. Rezultatul a fost o pictură murală, intitulată Man at the Crossroads, cu motive socialiste (!) care îl avea în centru pe Lenin. Rockefeller (magnat, vicepreşedinte, guvernator al statului New York, simbol al capitalismului american) n-a fost de acord şi i-a cerut lui Rivera să îi pună o pălărie lui Lenin, în ideea să semene cu Lincoln, dar Rivera a refuzat. Astfel, pictura a fost stearsă şi înlocuită cu o alta, American Progress, semnată de artistul catalan Jose Maria Sert. Mai târziu, Rivera a refăcut opera în Mexic după o fotografie făcută de soţia sa imediat după terminarea picturii în clădirea Rockefeller, iar ce a rezultat se poate vedea aici. Poze cu opera lui Sert am făcut şi eu, mai multe găseşte Gogu aici.
Deşi în NY au farmecul lor aparte chiar şi clădirile moderne cu faţade de sticlă, care în Bucureşti mi se par că se potrivesc precum nuca în perete, n-aş putea să mă satur niciodată de stilul Art Deco, tipic oraşului. Acesta, în sine, e un motiv destul de bun încât să rămân forever în New York. Influenţe sunt destule şi în Bucureşti, dar evident, la cu totul altă scară: Palatul Telefoanelor a fost construit după modelul Empire State Building, sediul ArCub de vizavi de ambasada americană este în totalitate construit în acest stil, iar diverse influenţe se pot vedea la clădirile mai vechi de pe Magheru, cum ar fi fosta clădire a Fondului Minier, vizavi de Intercontinental (faţă de str. Batiştei, nu de bulevard).
A fost extraordinar, in special New York-ul, dar vorba românului, fuse şi se duse. Mai sunt, oricum, o mulţime de locuri şi lucruri de descoperit în Bucureşti, ascunse în spatele indiferenţei bucureşteanului sau, mai rău, în spatele unor reclame. Deci, vă ordon: căscaţi ochii.

Poze, pe categorii:

12 mar. 2008

Dar cu copilăria ce-aţi făcut?

Luna lui Marte din anul 2008... era noastră. În oraşele mari majoritatea familiilor au cel puţin un computer acasă, iar dintre aceştia, o mare parte sunt conectaţi la internet. Ne ducem la serviciu / şcoală / shopping / soacră etc cu autobuze Mercedes Citaro II cu aer condiţionat şi "televizor" înăuntru şi vorbim la câte două telefoane mobile în acelaşi timp. Unii stau cu laptop-ul în geantă, alţii cu PDA-ul în mână şi în general cine are calculator acasă are şi cameră foto digitală. Ne ducem copiii la grădiniţa privată, pentru că acolo învaţă engleza, franceza, câte ceva despre calculatoare şi eventual mai fac şi sport.
Apoi ei cresc şi descoperă binefacerile jocurilor pe calculator în timp ce părinţii ridică din umeri şi spun "nu ştiu, sunt plecat toată ziua". Copilul lor are o viaţă socială? Se duce la şcoală, unde în pauză vorbeşte depsre ce s-a mai jucat pe calculator. Acasă, între meditaţiile la matematică, fizică, chimie, chineză şi feng shui, se joacă. Pe calculator. Mai mănâncă o ciocolată Heidi Dark Orange 65% şi mai bea câte o gură din sticla de Coca Cola zero a mamei. Gume Turbo? Suc la dozator TEC? Cico la sticlă de 0.25 care trebuie returnată? Joacă în faţa blocului? Neh. Invenţii ale săracilor pe vremea când nu erau calculatoare. Ce trist.
Mai creşte copilul puţin şi pe la jumătatea şcolii generale îşi începe social life cu shopping, filme la mall, parties cu colegii, sex, drugs and whatever, că rock and roll e demodat. De aici încolo, indiferent de direcţia în care va merge copilu', deja e cam târziu pentru distracţia copilăriei. Generaţiile de acum trăiesc viaţa pe fast forward şi or să se plictisească repede. Dar ce contează, ultimul album Tiamat rocks!

25 feb. 2008

Jurnalul căpitanului

ora 6.30 Iar e gălăgie. Oamenilor ăstora le lipseşte şi cea mai primitivă urmă de fineţe atunci când au o clanţă în mână. Politică, idei, actualitate, ce a făcut vecinul ieri, nevasta lui Năstase, vremea, Kosovo şi un parastas ce va să vie - cine îi ascultă ar crede că sunt redactori la Click!, 7plus, Liber-Tatea şi Can Can la un loc - toate la o cafea, o brânză, un ou sau un iaurt matinal. Şi cu toate că trezitul devreme nu-mi prieşte, găsesc că sunt totuşi simpatic.
ora 9.30 Staţia de metrou Crângaşi - lume destulă dar decentă. E gălăgie şi curent, vine un metrou vechi, zgomotos şi cu geamuri deschise - se păstrează gălăgia şi curentul din staţie. Uşile de pe partea dreaptă sunt mai silenţioase decât cele de pe stânga. Cred că recunosc pe cineva total absorbit de Compact Bucureşti (afli din mers) dar n-am ocazia să mă conving. Urmează staţia Timpuri Noi cu peronul pe partea dreaptă. Afară e soare, prea multă lumină... de trei săptămâni vreau să-mi iau ochelari de soare, dar ar fi prea trendy pentru mine. Sunt destul de simpatic şi fără ei.
ora 12.00 Staţia de metrou Universitate. E prea mult zgomot şi oamenii nu încap pe scară. Încep să-i urăsc. Şaormăria din pasaj a dat faliment. Săracii. Totuşi găsesc că sunt foarte simpatic.
ora 15.30 Tramvaiul 41 - şerveţele parfumate trei pachete la zece mii. Le vinde acelaşi individ care în trecut avea leucoplast cu rivanol două pachete la cinci mii sau lămpi de control două la cinci mii. Îl ştiu de aproape patru ani şi îmi dă impresia de mare bişniţar... adică om de afaceri. Panarame şi cocalari, pensionari şi muncitori împart acelaşi tramvai şi cumpără şerveţele parfumate trei pachete la zece mii... dar ce îmi pasă, găsesc că sunt destul de simpatic.
ora 16.00 Cad lat în pat şi se repetă scenariul de la ora 6.30. Şi totuşi găsesc că sunt foarte simpatic.
orele 17-24 Nu fac nimic. Cu siguranţă că sunt cel mai simpatic.


Şi totuşi, căpitane, ce zi e azi?

10 feb. 2008

Poveştile de la apele tăcute - Amorphis şi Haggard în Bucureşti

De la bun început pentru acest concert, publicul a fost împărţit în cei care se duc la Haggard şi cei care se duc la Amorphis. Şi pentru că scriu un blog şi nu un review, îmi permit să spun că fac parte din a doua categorie. Ce a fost de apreciat cel mai mult a fost atitudinea publicului care a fost la fel de receptiv la ambele formaţii (ceea ce nu s-a întâmplat la Katatonia şi Subscribe, unde ultimii au întrebat publicul - doomsteri şi gotheri - do you like funky music?, dar despre asta am mai vorbit şi în altă parte).
Singura problemă a concertului (şi e de apreciat că a fost numai una) a fost aceea că a avut loc în România, iar de aici încolo treburile se complică: la început s-a anunţat că intrarea în sală se face la ora 6, apoi a apărut un afiş care anunţa ora 6.30 ca până la urmă eu să ajung în sală aproape la ora 8, când Frozen Dusk mai aveau de cântat doar un cântec şi jumătate. Se pare că 2000 de oameni au îngheţat afară şi playlist-ul celor de la Frozen Dusk a fost scurtat din cauză că Haggard nu erau mulţumiţi de sunet şi au tot cerut timp în plus pentru a-l pune la punct. Dacă într-adevăr aşa a fost, atunci nu am ce zice, pentru că Haggard au avut un sunet impecabil. În schimb a fost vina organizatorilor că au deschis o jumătate de uşă pentru 2000 de persoane deja congelate.
Cel mai mult au suferit din cauza aceasta Frozen Dusk, care au fost destul de interesanţi, au cântat bine şi au avut sunet bun (cel puţin la melodia jumate pe care am auzit-o eu), dar publicul era prea îngheţat pentru a aplauda sau a ţipa.

Asis Nasseri - Haggard

Haggard au avut un recital impresionant şi au sunat foarte bine, deşi dacă ei sunt 18, atunci cu siguranţă nu au fost toţi. Şi deşi nu sunt fan Haggard, recitalul lor a fost măcar enjoyable, ceea ce a zis, probabil, şi jumătatea de public venită pentru Amorphis... mulţimea a fost entuziastă şi a vrut mai mult (we want more, we want more...), ceea ce i-a impresionat mult pe nemţi.

Haggard

După o pauză de bere, suc, coadă la WC sau autografe de la Haggard, a început concertul Amorphis. Eu mă aşteptam să cânte mai mult melodii noi, de pe ultimele două albume înregistrate cu noul vocalist. Ei bine, finlandezii au trecut aproape prin toată discografia, fără să pună accent pe vreun album anume, ceea ce a mulţumit toate preferinţele posibile ale publicului.

Tomi Joutsen - Amorphis

Au fost câteva probleme cu sunetul, peste care au trecut atât trupa cât şi publicul şi, deşi n-au avut o sonorizare la fel de bună ca Haggard, şi Amorphis s-au auzit bine. Ei oricum erau în formă maximă şi au electrizat aproape la propriu publicul care, la rândul lui, a impresionat trupa şi cu siguranţă ambele părţi s-au simţit excelent. După aşa un concert pot spune că la lista trupelor abonate la publicul român (Anathema, Lake of Tears, Paradise Lost, Nightwish etc) s-au mai adăugat Haggard şi Amorphis.

Amorphis

Şi pentru că există mereu cârcotaşi (dintre care unii se aşteptau să cânte Amorphis în deschidere la Haggard şi nu invers), trebuie spus că ordinea trupelor este aproape mereu dată de popularitate, iar Amorphis vinde bine. Chiar foarte bine. Haggard, prin complexitatea muzicii şi a versurilor, au un cerc mai restrâns de fani. În fine, nu calitatea muzicii se compară, pentru că oricum cele două trupe cântă genuri diferite şi era normal ca publicul să fie împărţit pe tabere. Că au fost apreciate la fel de mult ambele trupe de întreg publicul, e o dovadă de maturitate şi de open mind-ness din partea ascultătorilor, ceea ce în România se întâmplă cam rar.
Per total a fost un concert reuşit, eu îi dau nota 9. Altfel ar fi fost 10, dacă nu ar fi trebuit să aşteptăm afară.

6 feb. 2008

Constatare

Life sucks and then you die.

27 ian. 2008

2000 & not gone


Cu această ocazie, să facem un top 10 căutari pe Google care ajung pe acest minunat blog (ordinea e dată de cât de des au fost folosite aceste keywords).

10. tiamat do you dream of me
9. axalumii blogspot
8. reclame cocolino
7. vise
6. reclama tnuva
5. emo manele
4. axis mundi
3. vacuta paula
2. mister bean
1. despre advertising

Şi ajungem la intrebarea: pentru cine fac eu asta?

14 ian. 2008

Dus şi-ntors

-Auzi?
-Aud.
-Ce?
-Nimic. Ţi se pare.
-Ce?
-Ce auzi.
-De unde ştii ce aud?
-Se vede...


You're absolutely right, Marjorie... The floor sugar does taste rather queer... in this area. We'd better keep a record of our findings.

-Totul e fals.
-E la modă să zici asta...
-Dar aşa e. Totul e fals. Şi eu sunt fals. Şi tu eşti fals.
-De ce?
-Mi-e frică...

I am one of seven brothers.
Five of us must leave and start again.
In this land of Saints and Martyrs,
Tears of sadness hide within the rain.

-Aşa! Pleacă! Fă umbră pământului în altă parte! Aici nu mai eşti binevenit...
-Ştiam... N-am fost niciodată.
-Atunci de ce ai aşteptat atât?
-Pentru tine...

Cúlcat viu şi scúlat mort...

-Asta sună mişto cu accent únguresc. Eh... Eşti gata? Hei... Eşti... Nu eşti... M-ai lăsat singur... Din nou.

Out in the city, in the cold world outside
I don't want pity, just a safe place to hide
Mama please, let me back inside...

-A fost urât din partea ta să pleci aşa.
-Dar m-am întors.
-De ce ai plecat?
-Sunt aici...
-Dar ştii că...
-Ştiu.


Long way from home
Nowhere to go
What made the river so cold?

-Nu ştiu ce ar putea urma... De ce mereu trebuie să fie ca o cameră fără uşi sau ferestre?
-Nu mai urmează nimic. Asta e tot.
-Ce e?
-Începutul şi sfârşitul. Viaţa şi moartea... Binele şi răul... Asta e.
-N-are cum...


You've got to face it head on
So you can turn this thing around
'cause this ain't right...

-Cine eşti?
-Tu.
-Şi eu?
-Tot tu.
-Şi restul?
-Tot tu...
-Atunci eu ce sunt?
-Tu... eşti singur.


And it's wearing me down
And it's turning me round
And I can't find a way
Now to find it out...
Where are you when I need you?...


Are you there?


__________________
Poftim. Văzut The Fountain + toate (opt) episoadele Salad Fingers + ascultat Anathema şi Camel + o minte twisted care era deja... Take it as it is. Pentru citate lăsaţi comment. Dar nu numai pentru citate...