27 iun. 2007

Despre advertising şi alte limbi din orientul îndepărtat

Prima observaţie din domeniu, de cum am ajuns în Sibiu, a fost reclama la Romantica TV pe un autobuz. Era şi faţa lui Teo acolo, aproape de roată şi cu puţin mai mică decât aceasta. Să fi fost vreo aluzie la vremuri de demult sau doar o coincidenţă nefericită? Să ai capul cât o roată de autobuz e lucru mare... foarte mare.
A doua remarcă este legată de reclamele la un magazin gen Brico Store, şi anume Baumax-x. E plin oraşul de ele, dar nicăieri nu scrie unde se găseşte acest minunat magazin.
Din aceeaşi categorie cu prima chestiune mai este şi reclama la o agenţie imobiliară. În partea de jos a autobuzului este partea de sus din faţa unei tipe, în aşa fel încât ochii îi sunt roţile. A întrecut-o pe Teo! La mai mare! Am auzit să ai sifoane la ochi, dar nu anvelope. Şi tot nu am înţeles legătura dintre tipă şi imobiliare.
Din categoria la noi ca la nimeni: Pe o şosea era blocat traficul pe o bandă deoarece nişte neni nu puteau pune o reclamă pe stâlp având scara pe trotuar. Cu ocazia asta am stat într-un autobuz cam o oră. Călătorii erau pensionari care preferă să moară de cald decât de puţin curent. Punct.

Şi alte întâmplări made in Sibiu™:
  • Cine urăşte tramvaiul 41 din Bucureşti, să nu vină în Sibiu. Autobuzul omonim de aici e la fel.
  • Aici pensionarii fac piaţa la ora 12. La 40 de grade.
  • Aici am văzut pe un stâlp două semne de circulaţie: accesul interzis şi începutul zonei în care staţionarea este interzisă. Pe acelaşi stâlp.
  • Aici lumea stă în staţie aşteptând autobuzul, deşi la 50 m de staţie strada este închisă pentru lucrări.
  • Aici cartierul cel mai jos (şi cel mai inundat la ploi mari) se numeşte Broscărie.
  • Net cafe-ul în care mă aflu este populat cu plozi de 7 ani care joacă CS. Mai ştiţi ce le-am urat pokemonilor din tramvaiul 20? Şi ăstora le doresc la fel. Dar mai lent. Şi mai dureros.
  • Scriu un cuvânt pe 10 secunde şi asta pe banii mei. Probabil în tastaturile de aici s-ar putea descoperi noi specii de reptile.
  • Monitorul la care mă aflu s-a gândit că roşul este o culoare care predispune la nervi (e posibil, împreună cu tastatura), aşa că a înlocuit-o cu negru (sau gri, după nuanţă) peste tot unde apare. Bun băiat...
  • Îmi pare rău că nu am făcut următoarea poză: pe stradă, utilajele părăsite şi traficul aproape blocat. La umbra a doi copaci dintr-un spaţiu verde apropiat, vreo 6 sau 7 muncitori toţi întinşi la umbră şi perfect aliniaţi. Ca să vezi disciplina... Little soldiers in a row.
  • Apropo: în autobuzul 20 din Sibiu or fi pokemoni?... M-aş duce mâine să verific, dar e un preorăşenesc cu maşini de pe vremea bunicii şi mă gândesc că dau peste ţărani.
  • Sunt ameţit, nu pot să gândesc şi mă doare capul. Dar nu-l tai, că arăt bine. Şi cu asta v-am pupat.

17 iun. 2007

Tiamat - Do You Dream Of Me?

De la Eugen Erhan, creatorul lui Fredo şi Pidjin, avem acum un videoclip dincolo de cuvinte, pentru o melodie pe măsură: Tiamat - Do You Dream of me?

Pe site-ul lui Eugen găsiţi şi fişierul original (în format quicktime *.MOV) care are o calitate audio-video mult mai bună... sau mi-l puteţi cere mie ;)



5 iun. 2007

Al pustiului

Prin sudul ţării e un sat egal depărtat de orice formă de civilizaţie urbană - se află la 50 de kilometri de Giurgiu, tot atâţia faţă de Alexandria şi tot atâţia faţă de Bucureşti. Deşi distanţa nu e mare, se cunoaşte că satul este chiar în mijlocul pustiului. Puţină lume a mai rămas acolo, trăind în afara timpului tocmai datorită civilizaţiei. Nimeni nu mai iese din sat dacă găseşte tot ce vrea la magazin şi chiar dacă există acum radio şi televizor, peste sat pluteşte un aer de timp stătut, pentru că, deşi un om îşi duce viaţa sa fără să fie complet rupt de lume, comunitatea a rămas de mult în loc.
De altfel, acolo totul pare că stă în picioare numai datorită unei minuni, care s-a şi întâmplat acum câţiva ani: o icoană din biserică a plâns, vestea s-a dus repede şi satul a devenit un mic loc de pelerinaj. Cu câteva donaţii mai mari sau mai mici, biserica s-a renovat, e nouă şi impunătoare, domnind peste un sat mort. În acea vreme multe spirite au reînviat în sat, unele cu folos şi altele degeaba, pentru ca totul să se liniştească treptat şi să ajungă iar în starea de dinainte. Excepţie fac duminicile când se adună mai multe maşini în faţa bisericii - semn că au venit credincioşii fideli icoanei de prin împrejurimi; în rest, totul e mort.
Pe şosea, la intrarea în sat, păzeşte cuminte fostul CAP, precum un câine bătrân şi bolnav căruia de mult nu-i mai pasă de cine îi trece prin faţă. Sentimentul pustiului nu s-a aşezat niciodată mai bine peste o aşezare încă locuită: în casele celor plecaţi au apărut cucuvele care îi veghează pe cei rămaşi şi aşteaptă parcă să-i îngroape şi să le ia şi lor locul. Vântul bate în duşmănie, răscolind degeaba aerul stătut ca o băltoacă, iar clopotele bisericii bat dement încercând disperate să însufleţească ceva ce a murit de mult... în van. Indiferenţa stăpâneşte tot, cei rămaşi îşi duc micile existenţe discret, parcă nu vor să deranjeze pe cineva. Totul s-a întâmplat şi încă se întâmplă sub ochii nepăsători ai lui Tarzan. E bătrân, adus de spate, ştirb şi ars de soare de la munca câmpului pe care încă o mai face - singur. Îşi duce neînsemnata viaţă între cerul perfect albastru şi greu, ce parcă stă să cadă peste sat, şi pământul ars, brăzdat de o vale seacă ce nici ea nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.

Un alt fel de Mr. Bean

Mă obişnuisem să-l văd pe Rowan Atkinson prostindu-se mult şi vorbind puţin. Acum văd nu numai că este un mare actor, dar şi că este foarte inspirat. Enjoy :)

2 iun. 2007

Oameni

Modul egoist este dat mic (din păcate închis nu cred că o să apuc să-l văd vreodată) aşa că e cazul să mai apară şi câte un post cel puţin semi gândit, cu draci şi frustrări lăsate la poartă (vezi să nu... se pare că-s mult prea plin de mine - şi lumea mi-a spus-o - ca să reuşesc cu adevărat), şi anume un post despre oameni - creaturile alea uneori simpatice şi alteori nesuferite care te înconjoară vrei nu vrei şi de multe ori fără să îi poţi alege (şi te alegi în jurul tău numai cu ăia nesuferiţi, e o consecinţă directă la legea lui Murphy).
Şi acum, problema: ştiţi vorba aia, proşti da` mulţi... Partea ei tristă e că e bine aşa, pentru că se poate mult mai rău. Exerciţiu de imaginaţie: e sâmbătă la prânz, ora la care se întorc de la plimbare copiii şi bunicii, aţi dat examen, vă întoarceţi acasă cu nota mare luată dar plini de sictir fără vreun motiv anume (sau nedemn de afişat pe blog), sunteţi într-un autobuz supraaglomerat dar staţi jos, pe partea cu soarele şi cu spatele la direcţia de mers (numai bine să vedeţi ce e înăuntru şi nu în afara maşinii) când într-una din acele staţii în care în autobuzul deja burduşit se mai suie cel puţin încă pe atâţia oameni (poate fi util la vreo lecţie de fizică: o masă de oameni este, precum o masă de aer, compresibilă - s-a dovedit experimental) se suie o familie interesantă: o mamă cu două fiice. Una din ele era clar fiica, dar între mamă şi cealaltă fată nu se poate face prea sigur diferenţa... desigur, am bănuit eu cam care e mama, şi la ea mă voi referi mai la vale. Am zis că e bine proşti da` mulţi pentru că e uşor de imaginat cum ar arăta debili da` mulţi: o lume dementă la propriu, un vis urât din care speri să te trezeşti la un moment dat... În fine, familia arăta cam aşa: mama gângavă, cu ochelari sparţi şi faţă de cal, e o minune că fata ei (cea evident fiică) a învăţat să (oarecum) vorbească. Cealaltă fiinţă e mică şi grasă cu ochii holbaţi şi nu scoate nici un cuvânt. După trăsături îi dai cam aceeaşi vârstă ca a mamei. Fiica (evidentă) are trei baloane şi dă cu ele în capul călătorilor, pare normală. Cealaltă îl calcă pe domnul de lângă mine, îngână un mă şcujaci, apoi coboară împreună cu ai ei.
Ai cui or fi ăştia şi cu ce or fi greşit pe lumea asta să stea tunaţi şi adunaţi într-o familie... E trist şi nu vreau să mă gândesc, dar ajung să cred că prostia nu-i un păcat şi poate fi îndreptată. Nu vă mai plângeţi că lumea e proastă pentru că se poate mult mai rău...