Modul egoist este dat mic (din păcate închis nu cred că o să apuc să-l văd vreodată) aşa că e cazul să mai apară şi câte un post cel puţin semi gândit, cu draci şi frustrări lăsate la poartă (vezi să nu... se pare că-s mult prea plin de mine - şi lumea mi-a spus-o - ca să reuşesc cu adevărat), şi anume un post despre oameni - creaturile alea uneori simpatice şi alteori nesuferite care te înconjoară vrei nu vrei şi de multe ori fără să îi poţi alege (şi te alegi în jurul tău numai cu ăia nesuferiţi, e o consecinţă directă la legea lui Murphy).
Şi acum, problema: ştiţi vorba aia, proşti da` mulţi... Partea ei tristă e că e bine aşa, pentru că se poate mult mai rău. Exerciţiu de imaginaţie: e sâmbătă la prânz, ora la care se întorc de la plimbare copiii şi bunicii, aţi dat examen, vă întoarceţi acasă cu nota mare luată dar plini de sictir fără vreun motiv anume (sau nedemn de afişat pe blog), sunteţi într-un autobuz supraaglomerat dar staţi jos, pe partea cu soarele şi cu spatele la direcţia de mers (numai bine să vedeţi ce e înăuntru şi nu în afara maşinii) când într-una din acele staţii în care în autobuzul deja burduşit se mai suie cel puţin încă pe atâţia oameni (poate fi util la vreo lecţie de fizică: o masă de oameni este, precum o masă de aer, compresibilă - s-a dovedit experimental) se suie o familie interesantă: o mamă cu două fiice. Una din ele era clar fiica, dar între mamă şi cealaltă fată nu se poate face prea sigur diferenţa... desigur, am bănuit eu cam care e mama, şi la ea mă voi referi mai la vale. Am zis că e bine proşti da` mulţi pentru că e uşor de imaginat cum ar arăta debili da` mulţi: o lume dementă la propriu, un vis urât din care speri să te trezeşti la un moment dat... În fine, familia arăta cam aşa: mama gângavă, cu ochelari sparţi şi faţă de cal, e o minune că fata ei (cea evident fiică) a învăţat să (oarecum) vorbească. Cealaltă fiinţă e mică şi grasă cu ochii holbaţi şi nu scoate nici un cuvânt. După trăsături îi dai cam aceeaşi vârstă ca a mamei. Fiica (evidentă) are trei baloane şi dă cu ele în capul călătorilor, pare normală. Cealaltă îl calcă pe domnul de lângă mine, îngână un mă şcujaci, apoi coboară împreună cu ai ei.
Ai cui or fi ăştia şi cu ce or fi greşit pe lumea asta să stea tunaţi şi adunaţi într-o familie... E trist şi nu vreau să mă gândesc, dar ajung să cred că prostia nu-i un păcat şi poate fi îndreptată. Nu vă mai plângeţi că lumea e proastă pentru că se poate mult mai rău...
Şi acum, problema: ştiţi vorba aia, proşti da` mulţi... Partea ei tristă e că e bine aşa, pentru că se poate mult mai rău. Exerciţiu de imaginaţie: e sâmbătă la prânz, ora la care se întorc de la plimbare copiii şi bunicii, aţi dat examen, vă întoarceţi acasă cu nota mare luată dar plini de sictir fără vreun motiv anume (sau nedemn de afişat pe blog), sunteţi într-un autobuz supraaglomerat dar staţi jos, pe partea cu soarele şi cu spatele la direcţia de mers (numai bine să vedeţi ce e înăuntru şi nu în afara maşinii) când într-una din acele staţii în care în autobuzul deja burduşit se mai suie cel puţin încă pe atâţia oameni (poate fi util la vreo lecţie de fizică: o masă de oameni este, precum o masă de aer, compresibilă - s-a dovedit experimental) se suie o familie interesantă: o mamă cu două fiice. Una din ele era clar fiica, dar între mamă şi cealaltă fată nu se poate face prea sigur diferenţa... desigur, am bănuit eu cam care e mama, şi la ea mă voi referi mai la vale. Am zis că e bine proşti da` mulţi pentru că e uşor de imaginat cum ar arăta debili da` mulţi: o lume dementă la propriu, un vis urât din care speri să te trezeşti la un moment dat... În fine, familia arăta cam aşa: mama gângavă, cu ochelari sparţi şi faţă de cal, e o minune că fata ei (cea evident fiică) a învăţat să (oarecum) vorbească. Cealaltă fiinţă e mică şi grasă cu ochii holbaţi şi nu scoate nici un cuvânt. După trăsături îi dai cam aceeaşi vârstă ca a mamei. Fiica (evidentă) are trei baloane şi dă cu ele în capul călătorilor, pare normală. Cealaltă îl calcă pe domnul de lângă mine, îngână un mă şcujaci, apoi coboară împreună cu ai ei.
Ai cui or fi ăştia şi cu ce or fi greşit pe lumea asta să stea tunaţi şi adunaţi într-o familie... E trist şi nu vreau să mă gândesc, dar ajung să cred că prostia nu-i un păcat şi poate fi îndreptată. Nu vă mai plângeţi că lumea e proastă pentru că se poate mult mai rău...
cu adevarat se poate si mult mai rau (am vazut chiar acu 10 min inainte sa urc in bloc un exemplu de "inteligenta" de la niste pusti de 8-9 ani MAX) :)...si sa stii ca o sa ma sui si eu in 20..numa asa sa vad care e situatia :)
RăspundețiȘtergere