Ieri nu mai este

Stăteam într'o cameră plină cu oameni din trecut. Cazul îi surescita şi era atâta gălăgie încât judecătorul renunţase la judecată şi citea un ziar de acum doi ani. Lumea se agita din ce în ce mai tare şi începuseră să se facă auzite voci care cereau pedepse cât mai aspre, în timp ce procesul lor al trecutului mă amuza, ceea ce pe ei, se pare, îi irita. Judecătorul, după ce a terminat ziarul, a luat un Mers al trenurilor tot de acum doi ani pe care parcă îl citea cu mult mai mult interes decât acel ziar cu ştiri expirate. La un moment dat, după ce a studiat cu atenţie câteva pagini din acel Mers al trenurilor de demult, a încercat să facă linişte în sală, ceea ce a şi reuşit într'o oarecare măsură. Şi'a început discursul acuzându'mă că am îndrăznit să privesc înainte, uitând de ceea ce a fost. Îl ascultam amuzat în timp ce simţeam din nou, după multă vreme, cum e să'mi fie dor.

Guglometrul

Gugla este noua măsură a prostiei în Rromânica. E foarte simplu de măsurat: câte prostii poate căuta un om, într'o lună, folosind Gugla? Cu această ocazie am văzut că reclama la t*anzactiv (na, mă, uite că nu'ţi fac reclamă) produce mai mult trafic decât V*cuţa P*ula (scuzaţi, dar e intenţionat. Intenţionez să nu le mai fac reclamă) şi decât un p*rastas. Motivul pentru care cenzurez e, evident, faptul că sunt sătul de asemenea trafic. Ce fel de trafic? D'ăla mult, cauzat de căutări cu Gugla după chestii ca:

• t*anzactiv (vă doresc să nu aveţi hârtie)
  
• mijloace de comunicare pentru reclama cocc*lino (TV si afişe, tot eu să vă învăţ...)
  
• p*ula e v*cuta (nu e bou?)
  
• www chocapic om (www.blog.de/om ... hai că asta e mişto, o să ţin minte)
  
• ingrasare hamburger (un hamburger se îngraşă? Cum?)
  
• p*ula p*dding (Pola Puding? 'ra'ţi ai dracu' de multilingvişti)

Săraca Guglă câtă prostie suportă...

Reclame pentru tăiat venele

Aţi observat trendul de anul acesta? De paşte se poartă reclamele la medicamente de stomac. Targetul e asigurat, ştirile cu "zeci de bolnavi au fost internaţi în a doua zi de paşte, acuzând dureri abdominale... bla bla" confirmă asta. Până unde s'a ajuns? Atât de departe încât dacă te întreabă cineva ce ai făcut azi, să nu spui niciodată "mai nimic", pentru că...

Reclama asta mi se pare absolut îngrozitoare, penibilă şi... greşită. Dacă are efect laxativ, stai mai puţin pe veceu?! Un veceu de reclamă. Ăla care a gândit'o merită să păţească asta iarna, la ţară, pe buda din fundul curţii. Cu hârtie cadou din partea casei:

De paşte nu am văzut altceva la televizor decât veceul din reclamă, pe Becali şi pe nişte popi. Laxativ program TV!

Azi

Te naşti

Multă vreme, în mijlocul străzii a fost o clădire rotundă cu colţuri şi cu acoperiş de oglindă. Ea era mare dar înăuntru nu se întâmpla niciodată nimic. Lângă unul din colţurile clădirii rotunde era o dugheană strâmbă unde se vindea o shaorma bună şi gogoşi. Clădirea a fost părăsită dinainte de a fi construită şi lumea nici nu mai ştia că există. Oamenii treceau pe'acolo doar când voiau o shaorma sau când aşteptau troleibuzul.
Într'o zi a venit un om şi a spart o oglindă dintr'un acoperiş. În altă zi a venit un om şi a spart tot acoperişul. Apoi a venit un om care a plecat cu un colţ al clădirii rotunde. În altă zi cineva a mai plecat cu un colţ. Abia atunci au putut intra înăuntru nişte oameni şi au fost foarte surprinşi să constate că înăuntru clădirea rotundă avea pereţi. În câteva zile au plecat cu toti pereţii. Într'un final din clădirea rotundă au rămas doar colţurile, pe care un om le'a luat, unul câte unul, pentru că niciodată nu se ştie când nişte colţuri pot fi utile la capul omului.
Şi aşa, în scurt timp, din clădirea rotundă nu a mai rămas decât un pat de pământ în forma unui cerc care a avut cândva colţuri. Azi a murit o clădire rotundă cu colţuri. O chema Paraschiva şi a fost o clădire bună.

Mori

Destinul și noaptea

Există o scândură pe o bancă cu picioarele pe pământul de lângă o alee dintr-un parc de lângă Muzeul de Geologie din Piața Victoriei din București. Scândura, împreună cu celelalte surori ale ei, susține fundul unui individ care locuiește pe acea bancă. Omul trăiește acolo de când lumea, pentru că altfel nu s-ar putea explica faptul că banca actuală, nouă și frumoasă, a înlocuit ultima bancă din București verde veche și urâtă, scorojită și în formă de balansoar. Cine își mai aduce aminte de vechile bănci din București, bătrâne și verzi și de demult, cu câte o scândură înlocuită la nevoie? Cine mai își amintește de cartoanele cu un „V” verde pe ele, așezate cu grijă pe băncile proaspăt vopsite? Cine mai vopsește bănci azi?
Pe banca pe care un om, același om, doar stă, nu se întâmplă niciodată nimic, prin urmare „Evenimentul Zilei” este o delicatesă pentru om și pentru scândurile de sub fundu-i. Nu contează dacă e același eveniment sau aceeași zi, dacă diferă ceva sau nu, pentru că pe banca de lângă Muzeul de Geologie se întâmplă mereu același lucru: un om citește mereu același ziar.
Am asistat într-o vară la o tragedie ce putea însemna sfârșitul lumii de pe bancă: ochelarii omului s-au spart. Cu toate acestea, el continua să citească ziarul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, impasibil la tot ce se întâmpla în jurul lui, cioplit din aceeași bucată de lemn ca și banca (pe acea vreme, veche, verde și scorojită). Au fost necesare trecerea mai multor ani, o pereche nouă de ochelari și înlocuirea băncii pentru ca omul să întinerească o dată cu noua bancă.
Noaptea ziarul nu se citește ci se adoarme.

Azi, acum, eu, toţi

Un tramvai gol. O stradă întunecată. Lapoviţă, frig şi dezumanizare. Vineri 13, piaza rea, o pisică neagră şi multă iubire. Cine şi'ar fi imaginat că oamenii sunt goi pe sub haine? O goliciune ruşinoasă şi fragilă, oameni fragili ce pot fi desfiinţaţi cu o pană de porumbel. Un secret ştiut de toată lumea şi ascuns bine. Îndrăzneala de a simţi şi pragmatismul raţiunii, amândouă ca soarele şi luna, nu se întâlnesc niciodată în acelaşi om în acelaşi timp. Superioritatea înţeleasă greşit a câinelui care îşi muşcă stăpânul. Superioritatea înţeleasă greşit a stăpânului. Nenorocirea care nu vine singură şi singurătatea în doi din mijlocul pustiului. Oameni care nu mai au simţul sentimentului şi nici al raţiunii. Oameni neoameni dresaţi mai bine decât un câine. Oameni ce reacţionează mereu previzibil la stimuli mereu previzibili. Un om rutinard care nu poate exista decât în tiparele în care singur s'a constrâns. Comoditatea de a nu explora necunoscutul. Comoditatea de a crede în dragostea adevărată. Siguranţa de a exista pentru ceea ce a fost şi nu ceea ce va fi. Suntem un puzzle din care lipsesc piese, iar pe mine mă doare capul.

Ianuarie ca noiembrie

Pe timp de vreme rea şi oamenii sunt mai răi. Afară totul se prelinge, aşa şi conştiinţa omului, se scurge picătură cu picătură până când nu mai rămâne nimic. Acum oamenii sunt mai goi, fără simţământ, fără conştiinţă, nimic mai mult decât nişte animale bipede. Îngrozitor. Aştept vara.

Revedere

...sau o altă vedere asupra uitării.

Stam pe piatra rece şi mă gândeam la mortul de sub mine. Nu cred că l’am cunoscut, aşa cum nu cred că am cunoscut pe nici unul din vecinii lui. E trist, dar nu mă simt cu nimic vinovat faţă de nimeni, acum când uitarea se lasă peste tot ce a fost, cel puţin din partea mea nu e cu intenţie. Gândurile vin şi pleacă, mi’e imposibil să mă concentrez la ceva, când văd lângă mine o bătrână. Nu mai ştiu ce i’am spus, dar ştiu că a început să îmi facă morală despre drumuri. Că am mers pe drumul greşit. I’auzi, domn’e, mamaie călare pe mormânt îmi spune că am mers pe drumul greşit. Şi eu, tataie călare pe mormânt, m’am găsit să comentez. N’am zis nimic, dar mă gândesc şi eu, ca omu’ care şade pe cavou şi cugetă: oare mamaie de lângă mine, cu atâta teorie şi morală, să fi ascultat de propriile sfaturi? Când vii degeaba în cimitir, te aşezi pe un mormânt, îi faci morală unui străin şi apoi pleci… No bun, nu am mai dus gândul până la capăt că veniseră câinii după mine, aşa că am plecat, să’i conduc înapoi spre oraş. Mă îndreptam spre staţia de troleibuz când trec pe lângă un telefon public. Când sunt lângă el, sună… N’am răspuns, şi ce rău îmi pare… O dată în viaţă sună un telefon şi poate fi pentru mine, şi atunci nu răspund. Aşa am făcut mereu, pentru că mereu am ratat ocaziile care mi s’au arătat, în timp ce, între ocazii arătate, mă plângeam că nu se întâmplă niciodată nimic. Uit gândurile cu care am început, atent la gheaţa de pe jos. E groaznic de frig, pârâul din parc a îngheţat complet, câţiva copii tropăie cu toată greutatea pe gheaţă şi n’au nimic. Cu capul în nori, atât cât frigul mă lasă, ajung în staţie. Un alt tataie mă întreabă cât e ceasul, îi răspund, îmi urează sărbători fericite şi apoi începe să alerge în lungul staţiei. Mă uit puţin cam chiorâş la el, parcă aş prefera’o pe colega de mormânt cu drumurile ei cu tot, decât un moş surescitat care fuge în toate direcţiile. Vine troleibuzul şi moşul, surprinzător, se aşează şi stă liniştit. Mă gândesc în continuare la întâmplarea din cimitir, la femeia cu drumurile ei, dacă o avea dreptate sau nu – nu ştiu, dar eu am mai întâlnit'o. Şi revederea în cimitir, pe un mormânt, nu poate fi decât un semn rău.

Uitare

Un ger cumplit şi o ceaţă groasă se lasă în fiecare dimineaţă peste străzile oraşului pustiu. O linişte neobişnuită învăluie străzile gri şi reci, doar din când în când o haită de câini stârneşte ecouri lungi care se lovesc de pereţii goi ai clădirilor înalte de la şosea. Pe lângă fântâna arteziană de mult secată trece un troleibuz gol ce parcă nici şofer nu are şi depăşeşte în viteză un bătrân îmbrăcat elegant ce pare să meargă înspre cimitir. Câţiva câini se ţin în linişte după el, mergând încet prin ceaţă şi frig.
Bătrânul s’a oprit o clipă şi a privit descumpănit troleibuzul care l’a depăşit înainte de staţie, apoi porneşte încet mai departe, hotărât să meargă pe jos. Câinii nu l’au mai urmărit şi în cimitir, ci au intrat în ceea ce a fost cândva o florărie, acum o gheretă în paragină prin care bate vântul. Înaintând încet prin ceaţă, bătrânul pare înconjurat de o luminoasă aură de confuzie, privind cu atenţie, dar fără folos, la mormintele din jurul său, toate străine. Pentru o clipă a încercat să îşi amintească ce anume caută, dar nu a reuşit să îşi amintească nici un nume, nici un loc… nici măcar dacă a vrut într’adevăr să caute pe cineva. Se aşeză pe un cavou, încercând, cu orice chip, să îşi amintească de vreo rudă, de vreo cunoştinţă, dar în zadar, el nu mai cunoştea pe nimeni şi de nici o rudă nu îşi mai amintea.
Fără să bage de seamă, o bătrână apăru de nicăieri şi se aşeză lângă el. O vreme nu îşi spuseră nimic, apoi el spuse, foarte firesc:
-Nici tu n’ai găsit pe nimeni, nu?
-N’am găsit şi pentru o clipă m’am speriat că poate şi morţii m’au uitat.
-Ei nu mai contează, mie mi’e teamă să nu mă fi uitat deja copiii… dar nici nu mai ţin minte dacă am avut vreodată copii. Dacă aş fi avut, poate că mi’ar mai fi scris din când în când… dar mie nu îmi scrie nimeni niciodată.
-Eu nu mai ştiu nimic de nimeni… şi totuşi mi se pare că te cunosc de undeva.
-Aşa e, şi eu am această impresie. Dar oare de unde?
-Poate că am uitat cam multe la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu pe unde or fi copiii mei, dacă oi avea. Nu ştiu daca noi doi am fost vecini, colegi, fraţi sau dacă am trăit o poveste de dragoste împreună şi nu ştiu nici când s’o fi întâmplat asta. Orice ar fi fost, să ştii că s’a terminat urât, pentru că altfel nu am fi ajuns aici.
-Cum adică?
-Adică doi străini care stau pe un mormânt şi vorbesc despre uitare. Orice ar fi fost între noi, dacă nu se termina urât, acum nu mai eram doi străini.
-O spui ca pe un reproş, dar daca eu nu mai ştiu nimic despre mine, despre familia mea, despre ce am făcut eu viaţa asta, cum aş putea şti în cel fel ţi’am greşit?
-S’a terminat urât şi nu ştiu din vina cui. Dar am greşit amândoi pentru că nu am vrut să urmăm aceeaşi cale cunoscută, deşi grea, ci am mers înainte ca orbii şi ne’am pierdut. Nu ar trebui să ne fie ruşine de uitarea noastră, pentru că noi am fost primii care au uitat şi abia apoi am fost uitaţi de către ceilalţi.

Bună dimineaţa, sau nu?

Într'o dimineaţă ingrată toţi oamenii sunt dezintegraţi. Dimineaţa oamenii mor iar supravieţuitorii vor muri dimineaţa următoare. O zi proastă începe cu o dimineaţă urâtă, iar o dimineaţă e cu atat mai urâtă dacă ziua dinaintea ei a fost urâtă. Orice zi începe prost, cu o dimineaţă. Orice săptămână, lună, sau an - la fel.
Tot ce e neplăcut, rău, trist sau îngrozitor se întâmplă dimineaţa. Chiar dacă nu e aşa, în dimineaţa urmatoare ne vom aminti tot, pentru a începe ziua prost. Toţi ştim să începem o zi prost. Sau o zi proastă (mai direct).

Voiam doar sa spun că nu îi înţeleg pe toţi oamenii care se bucură de o nouă dimineaţă. Prefer seara. Mulţumesc. A fost ora 06:13.