imune to life I allways die

Titlul, cu grafia lui greşită, m-a urmărit multă vreme într-un mod aproape obsesiv, fără să ştiu la ce se referă, de unde vine, al cui e citatul etc. Se întâmpla acum vreo 7 ani, când eu ştiam de la Agathodaimon o singură melodie (When She Is Mute) care nu m-a impresionat în nici un fel. Intrigat de acest "imune to life I allways die" cu care mă tot întâlneam, am făcut o "cercetare" pe google, în urma căreia am descoperit "Tongue of Thorns" de la Agathodaimon. În acel moment am descoperit, de fapt, Agathodaimon în întregime, i-am ascultat, am dezvoltat mici obsesii în timp, am înţeles de ce au şi melodii în română sau cu versuri de Minulescu sau Eminescu. Pe scurt, fostul solist era român stabilit în Germania, dar a trebuit să se întoarcă în ţară din motive birocratice. Înlocuitorul lui a învâţat să cânte melodiile în română (cinste lui!) şi duce, astfel, "istoria" mai departe.

...şi i-am văzut în concert, pe 18 mai, în club Fabrica, după cele 4 (!) trupe din deschidere:

• Sincarnate prestează un fel de black metal relativ comun, dar au sunat bine. Şi ştiu că i-am mai auzit în concert cândva, nu ştiu cum, nu ştiu când, oricât aş încerca să îmi storc ultimii picuri de minte rămaşi. Cert este că dacă m-ar fi impresionat în vreun fel (pozitiv sau negativ), cu siguranţă aş fi ţinut minte.
• Sephirah prestează acelaşi fel de black metal relativ comun şi au sunat la fel de bine la rândul lor. Trebuie să remarc solistul mic şi chel care urla în melodii până îşi dădea duhul (şi urla bine!), apoi ne întreba, între melodii, "how are you tonight?" cu o voce de adolescent de 15 ani care încă nu a descoperit ţigările. Era şi el mic. Şi rău.
• Kathaarsys m-au uimit. Au venit în formaţie incompletă, doar doi oameni - un tip (voce, chitară) şi o tipă (chitară, clape) - care au cântat fenomental, melodii atât atmosferice, cât şi rele (să zicem că ar fi tot black metal, dar cu clapele mult mai evidente). Bineînţeles că publicul român, mai mârlan de fel, începuse să comenteze (nu mai termină ăştia odată), puţini au înţeles că muzica celor de la Kathaarsys se ascultă în linişte şi, eventual, se şi simte... aşa că în sală era cam gălăgie. Păcat.
• Frostmoon Eclipse cântă. O melodie ar suna bine, în principiu. Mai multe, nu, pentru să seamănă prea mult între ele. În fine, au nimerit şi prost între Kathaarsys (care mi-au plăcut) şi Agathodaimon (pe care îi aşteptam), dar nu pot să nu remarc că sunt relativ anoşti muzical vorbind. Evident, tot black metal ar cânta şi ei, doar că e un sortiment mai anost din punctul meu de vedere.

...după care a început Agathodaimon, cu "Ne cheamă pământul". După confuzia iniţială (melodie în română - nu mă aşteptam - pe care nici nu mi-o aminteam) m-am trezit şi m-am bucurat de "grămada" de melodii vechi (atât în romănă cât şi în engleză) pe care le-au cântat, într-un mod cel puţin surprinzător pentru mine, având în vedere că urmează să îşi lanseze un nou album anul acesta. În fine, toată lumea s-a bucurat de playlistul lor, din care amintesc Past Shadows, Tongue of Thorns, Serpent's Embrace, Stindardul blasfemiei, Ne cheamă pământul sau Cellos for the Insatiable. Şi trupa s-a bucurat, s-au simţit bine aici, au împărţit câteva "brofist" primului rând, apoi solistul a ţinut să ne arate că el ştie română şi în afara cântecelor, aşa că ne-a adresat un prietenesc "sugi pula!". Şi ne-am bucurat.

Aş putea spune că am un oarece regret că nu au cântat Glasul artei viitoare sau Body of Clay, dar, la urma urmei, nu prea mai încap regrete după un asemenea concert. Agathodaimon - superlativ. Ceilalţi dinaintea lor, în afară de Kathaarsys, au fost prea mulţi şi prea asemănători... Drept urmare, evenimentul ia de la mine nota 9.

As I'm drained and welken
My last wish I sigh
Let me be, darling
Tears in your eye.

Autoportret

Ce om stă pe net în noaptea de înviere şi scrie pe blog? Serios, cine ar face asta? Cucuraj mă apuc să mă joc cucuvintele, cucunoaşterea şi... cucu!

'mneaţa, om de nimic.

Cică anul schimbării, al dragonului, al unei ieri grele si alte alea... Fix pix, ce schimbare? Ce dragon, ce iarnă?Cică, în valori medii, iarna a fost normală. O fi, nu-mi pasă, oricum eu trăiesc doar vara. Cică, în valori medii, am deraiat rău de tot de la tot ceea ce îmi era specific până nu de mult. Apreciez aprecierea oamenilor, mai ales aceia care mă apreciază. Dar se pare că au dreptate. Aşa, deci sunt un nenorocit egocentrist fără suflet şi îngâmfat, altfel foarte bun profesionist (vă arăt medaliile dacă nu mă credeţi).

Aoleu, era să înjur pe blog. Vai...

Îmi place să mă recitesc ca să văd ce prost scriu şi, eventual, ca să îmi fur ideile şi să le reciclez. Dau o zmeură cui se prinde ce am citit înainte să scriu asta! Sunt un nervos neoriginal. Altfel, probabil că sunt un trist.

Sau o sulă în ceva coaste, vai de posesorul coastelor. Cu toate că m-aş simţi bine ştiindu-mă aşa. Vreau să vă deranjez pe toţi, se poate? Normal că se poate. Nici nu am nevoie de vreo aprobare. Vreau să mă vedeţi pe stradă şi să vă daţi coate că eu sunt ăla naşpa. M-aş simţi minunat, mi-ar lumina noaptea de înviere.

Apropo de lumină, de vreo două ore a început furtuna... La mine se opreşte curentul când e furtună afară, pentru că aşa e pe câmp. Aşadar, cum mai luăm noi lumină, dacă e pană de curent?

Sunt un insensibil profan. Şi îmi place! Sunt faţa de troll pe care o vedeţi pe toate gardurile internetului. Proastă-ziua, vă doresc să fiţi mai răi astăzi.

Îmi place prea mult gândul că aş putea să vă deranjez, o să visez frumos la noapte. Pe întuneric, bineînţeles. O să pun ceva la cale. Acum, repede, până nu se ia cur

Lecţia de comunicare

Eu, de fel, am trecut prin ceva parastase / înmormântări la viaţa mea.

No need to panic, I'm still alive and typing.

Personal, mie mi s-au părut nişte evenimente profane, în care ajungi, până la urmă, să stai cu popa la o ţuică şi să faci politică, să vorbeşti despre femei şi să spui bancuri porcoase. Drept urmare...



...de ce nu? Cu o mică erată (tot mortului adresată, săracul): dădea mai bine "am murit s-o văd şi p-asta", nu credeţi?


Să rămânem, totuşi, în spirtul sărbăutorilor...



Acum pot spune că înţeleg lumea cu totul altfel. Nu au existat niciodată supărări, încrutări, grimase, tristeţi profunde sau jene de orice fel. Doar prea mult timp pierdut zilnic la toaletă.


Revenind şi schimbând registrul. În următorul clip:



...săracul Mr. Levy mai are puţin şi-şi ia un şut în cur de la băieţii răi. Eu pur şi simplu nu pot înţelege clipul ca fiind un imn al fumaţilor,mai degrabă o ironie nu foarte fină la adresa lor. Mai mult? Acel FDD dement din clip nu poate fi degeaba acolo. Voi ce spuneţi?

Mă cunosc şi ştiu că eu înţeleg multe lucruri pe dos. La ultimul clip chiar am dubii. Dar la primele două refuz să cred că sunt atât de prost încât să îi cred... Oamenii ăia chiar fac vânzare cu morţi şi constipaţi?

Aici nu trăieşte nimeni

Mi-ar plăcea să cred că unii oameni mă observă aşa cum îi observ şi eu în fiecare zi. Sunt mereu aceiaşi, mergând mereu spre aceeaşi destinaţie, mereu la aceeaşi oră. Mă cunosc, sunt un observator foarte bun a tot ceea ce se întâmplă în jurul meu şi cred ca aş putea fi un detectiv excelent. Dar ceilalţi îşi dau oare seama că împart atâtea dimineţi urâte, metrouri pictate şi întârziate, aceeaşi atmosferă, acelaşi tot cu atât de mulţi alţii tot la fel ca ei?

Suntem roboţei programaţi să facem acelaşi ceva într-una. Depindem toţi de aceleaşi condiţii care păstrează repetiţia, pentru că trăim toţi în aceeaşi structură repetitivă (for, while, do...while, la alegere), fără să ne dăm seama.

Well, ignorance is bliss, they say...

Dar chiar nimeni nu îşi dă seama? Nu observă nimeni că sunt mereu aceiaşi oameni peste tot? Sau poate suntem într-atât de răi încât să refuzăm o minimă empatizare cu un om cu care împărţim aceeaşi soartă şi acelaşi metrou... V-aş recunoaşte pe toţi şi v-aş zice unde vă urcaţi, unde coborâţi, cu ce vă îmbrăcaţi şi, cu un minim efort, cât de întunecată este dimineaţa voastră. Pentru că refuz să cred în fericirea necondiţionată la ora 7 dimineaţa.

Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu o figură cunoscută şi să îmi spună ceva, ca să pot crede că nu suntem, de fapt, morţi. Nu există vreo urmă de viaţă în metroul de la ora 7.24.

Retrag. Îmi place moşul care urcă la Piaţa Iancului, stă întotdeauna la capătul vagonului 2 şi nu se ţine niciodată de bare. Şi face fandări ca să îşi menţină echilibrul. În rest sunteţi nişte morţi.

Dacă mă (re)cunoşti, arată-mi că eşti viu.

Încercarea de azi

Ajutor! Nu am o oglindă la îndemână.

Mi-au murit nişte linkuri. Nu o să le cânt veşnica pomenire, poate că aşa au vrut. În fine, au fost reparate, axismundi e din nou călare pe blog.

Răsturnat.

Dualitate

Drumul şerpuieşte printre câteva râpe în care câmpia parcă s-a rupt. Un drum care merge, prin căldură şi pustiu, de nicăieri către nicăieri, prin sate uitate, parcă părăsite, în care doar câţiva bătrâni săraci, arşi de soare şi îmbătrâniţi înainte de vreme mai stau mărturie că cineva încă mai trăieşte acolo. Câini care latră în gol şi mugete nedefinite completează peisajul, adâncind şi mai mult pustietatea acestui loc în care nimicul şi zădărnicia sunt palpabile.

Câmpul verde, rupt parcă în două de o râpă, este brăzdat de un drum păzit pe margini de plopi înalţi, de-o seamă cu regele Carol I. În spate, câmpia se continuă până la Dunăre, ruptă ici şi colo de alte râpe şi ocolind păduri bătrâne şi dese, despre care se spune că adăposteau haiducii de demult. Înainte, drumul merge spre munţi, până întâlneşte Dâmboviţa, trecând prin sate mici în care timpul se măsoară altfel. Pe aceste pământuri, de fapt, nu există unităţi de măsură, totul există ca să existe în sine, în armonie. Au rămas puţini oameni în aceste aşezări; mulţi au preferat, de-a lungul timpului, viteza oraşelor, dar cei care au rămas sunt singurii care ştiu cum se trăieşte cu adevărat, ceilalţi ştiu doar să locuiască în oraş.

***

Mă întreb câteodată cine are nevoie de mine, sau, mai exact, de ce exist. Fără îndoială că exist într-o multitudine de forme, imagini, trăiri, senzaţii, care puse cap la cap formează imaginea cuiva despre mine şi, poate, un motiv pentru care exist. Altcineva are, cu siguranţă, altă imagine şi alt motiv pentru existenţa mea. Nu te întreb pe tine de ce exist, pentru că îmi vei spune de ce exist pentru tine. Şi tu la fel. Dar eu, pentru mine, de ce exist? Cine să-mi răspundă, imaginea din oglindă? Poate că eu mă definesc prin propriile acţiuni, eu sunt tot ce fac pentru tine. Dar eu pentru mine cine sunt? Exist doar pentru alţii şi mă pot alcătui, din bucăţi, privindu-mă prin alţii?

Ce norocoşi trebuie să fie toţi aceia care au o meserie frumoasă, care le place. Nu înţeleg cine a stabilit ca cineva să se prezine spunându-şi întâi profesia şi apoi numele, dar cu siguranţă trebuie să fi fost un om tare comod, care s-a săturat să pună două întrebări. E simplu, „Ion popescu, Inginer” răspunde atât la „Cine eşti?” cât şi la „Ce faci?”. Suficient pentru a defini persoana şi a avea o părere, atâta timp cât lumea, în general, nu are nevoie de prezentări ca „Ion Popescu, inginer, ateu, necăsătorit, nu folosesc prezervativ”. Orice problemă existenţială este, deci, inutilă, atâta timp cât lumea nu necesită decât trei cuvinte ca să te definească. Te-a definit, deci exişti; şi eşti acelaşi Ion, acelaşi Popescu şi chiar acelaşi inginer pentru toţi şi trăieşti prin asta, pentru asta, şi eventual pentru a-ţi forma o familie numeroasă, de vreme ce nu foloseşti prezervativ.

***

Câteodată vreau să mă plimb prin ploaie, dar când începe, mă adăpostesc repede pentru că nu am umbrelă. Câteodată vreau să fac ceva, orice, undeva, oriunde, şi când ajung acolo nu mai vreau. Câteodată deschid Photoshop-ul, cine ştie pentru ce, pentru a mă trezi mai târziu cu Word-ul în faţă, scriind despre dualitate.

Tu cine eşti? Eu cine sunt?

Reader's Digest sau cum să iei ţeapă orice ai face

Reader's Digest este o "multinaţională" care se bazează pe neatenţia, credulitatea şi prostia oamenilor. Şi pare a fi foarte profitabilă o astfel de companie. Am primit azi un plicoi mare, adresat mie, în multe culori, cu aparenţă de "ceva important" şi cu conţinut confidenţial (conform înscrisurilor de pe plic). Înăuntru, multe hârtii colorate şi mai multe plicuri ce trebuiau trimise înapoi conţinând diverse hârtii trimise tot de ei. A dracu treabă, pare chiar serioasă dacă nu eşti atent. Dar am fost atent şi am citit toate hârţoagele, să văd ce vrea Reader's Digest de la mine. Cică ar fi un concurs, cu jdemii de premii incluse, care mai de care mai frumos şi mai sclipicios, la care puteam participa trimiţând înapoi un formular de'al lor într-un plic pe care scria mare "DA". Aici intervine ţeapa, dacă eşti neatent. Pentru că dacă te înscrii în concurs, ai comandat "din oficiu" nu ştiu ce cărţoi despre nu ştiu ce vrăjeală, care costă al dracu de mult. Aşa că participi vesel la concurs şi vezi că îţi vine acasă poştaşul cu cărţoiul şi cu nota de plată. Desigur, toate hârtiile trimise par a fi al dracu de importante, cu holograme (războiu' stelelor, trăi'ţi'ar ţie), cu semnături "oficiale", adresate personal şi confidenţiale. Adică sunt făcute să ia ochii proştilor. Cei ceva mai luminaţi sunt îndemnaţi să trimită înapoi un formular în plicul pe care scrie mare "NU". Trecând peste faptul că treaba seamănă cu situaţia în care ai musafiri nepoftiţi şi nedoriţi şi tot ei te întreabă, cu juma' de gură "da' sigur vrei să plecăm?", mai e o păcăleală. Cu un scris mic de tot, într'un colţ, scrie că trimiţând acest plic (atenţie, plicul NU), eşti de acord că te înscrii în următorul concurs organizat de Reader's Digest. Adică alte hârţoage inutile în cutia poştală şi, probabil, cărţoaia aferentă următorului concurs cu tot cu nota de plată. Păi cum, frate, revenind la exemplul musafirilor nepoftiţi, e ca şi cum le'ai da un şut în cur să'i dai afară mai repede iar ei îţi promit că se vor întoarce, mai mulţi şi mai puternici ca niciodată. Şi să vă zic o chestie, din experienţa unei rude apropiate... dacă ignoraţi scrisorile (ceea ce ar părea logic în aşa situaţie) nu înseamnă că scăpaţi de ele. Dimpotrivă, vor veni mai multe şi mai des. Culmea e că acea rudă a şi murit între timp şi la aproape doi ani de la deces încă mai primea asemenea scrisori, tot noi a trebuit să explicăm, de 45897458964 de ori, unei fătuci care nu înţelegea nici dacă îi ziceai "bună ziua", că omu' a murit şi că trimite degeaba scrisorile şi că oricum, cât era în viaţă, nu era interesat de aşa ceva. Ca să vedeţi cât de departe a ajuns noţiunea de spam. Că primesc pliante Bricomagazin şi Car&Fur în cutia poştală nu e mare lucru, pentru că există nişte ciumpalaci care trec pe stradă şi le vâră personal în cutia poştală, nu îmi sunt adresate şi trimise prin poştă. Şi nici nu mă deranjează, că le aştern în coteţul câinelui. Dar mi se pare inadmisibil ca cineva să îmi ia numele şi adresa şi să se folosească de aceste date personale ca să îşi promoveze ţeapa. Încă puţin şi mă voi trezi cu un trist la poartă care îmi va zice: "Bună ziua, ştiu că purtaţi 43 la pantof, v'ar interesa nişte bocanci?". M'ar interesa mă'ta.

Sfatul meu, şi morala acestei poveşti scrise la nervi: nu trimiteţi nimic înapoi la Digestia Cititorului că oricum luaţi ţeapă. Dar nici nu îi ignoraţi. Pur şi simplu daţi'le telefon, mergeţi peste ei, faceţi ceva şi trimiteţi'i acolo de unde au venit prima dată. Adică în America. Ceea ce voi face şi eu îndată.

Ce se intampla atunci cand o iei la stanga?

Schimbam macazul...


...ajungem nicaieri.

14.10.2009, 02:10. Am insomnii.

Nimic

Mă întreb câteodată de ce trebuie să lăsăm impresia că avem ceva de spus? De ce ar trebui să avem ceva de spus? Suntem nimic. Cu puţin noroc, poate că eu am o poveste. Poate că şi tu ai o poveste, ceea ce ne face să fim nimic cu poveste. Dar fugim în toate direcţiile şi ne zbatem pentru nimic, nimicul nostru, nimicul nimicului, cu toate că statornicul, cunoscutul, neschimbatul ne place întotdeauna. Suntem în continuă schimbare, pentru a obţine nimicul absolut, cu toate că schimbarea ne sperie. E trist cum nişte nimici mişcători şi schimbători se îngrozesc atunci când altceva din unversul lor apropiat se schimbă.
Mie îmi plac locurile, se schimbă rar, iar schimbarea este adesea definitivă. E ironic cum nimicii au pus stăpânire pe locuri. Pe ideea de loc în sine. Aici e locul meu, aici e locul tau, aici e locul nimicului cu care nu mai vreau sa vorbesc dar îmi place locul lui şi o să i'l iau cândva. Suntem nişte nimici nedemni.
În special îmi plac străzile, pentru că sunt martore la cele mai multe poveşti de pe lume. Poveşti de nimic, dar poveşti. Cu toate că nimicul nu ar merita să aibă o poveste, el o are şi o împarte întâi cu locul său şi cu locurile prin care trece, înainte de a ajunge să împărtăşească povestea altui nimic care va zice "aşa e" şi apoi va trece la următoarea poveste a următorului nimic.
Un loc este martorul mut al unei poveşti, al mai multor, sau poate chiar al tuturor poveştilor tuturor nimicilor de pe lume. Uneori spunem că ne simţim mai bine pentru că am fost într'un loc anume, şi, din păcate, altă recunoştinţă nici nu mai primeşte acel loc. Dar ce ar putea face un nimic chinuit, mic şi schimbător pentru un loc, care în sine, prin definiţie, este opusul tuturor atributelor nimicului?
Nimicii întotdeauna pleacă, înainte sau înapoi, aici sau acolo, niciodată nu rămân. Şi se agită pentru nimicul nimicului lor şi se zbat să facă ceva pentru totdeauna. Nimic pentru totdeauna. Eu de ce aş mai face ceva, orice? Poate că nu mă mulţumesc cu condiţia mea, dar nu pot face nimic pentru asta. Sau tocmai ca pot face. Nimic. Mă nasc, mă zbat, mă plâng, mă dau cu capul de pereţi, mă chinui, mor. Aş vrea să fiu un loc. Dar sunt nimic.

Eşti un bec

Pouf. S'a dus şi ăsta.