27 oct. 2009

Reader's Digest sau cum să iei ţeapă orice ai face

Reader's Digest este o "multinaţională" care se bazează pe neatenţia, credulitatea şi prostia oamenilor. Şi pare a fi foarte profitabilă o astfel de companie. Am primit azi un plicoi mare, adresat mie, în multe culori, cu aparenţă de "ceva important" şi cu conţinut confidenţial (conform înscrisurilor de pe plic). Înăuntru, multe hârtii colorate şi mai multe plicuri ce trebuiau trimise înapoi conţinând diverse hârtii trimise tot de ei. A dracu treabă, pare chiar serioasă dacă nu eşti atent. Dar am fost atent şi am citit toate hârţoagele, să văd ce vrea Reader's Digest de la mine. Cică ar fi un concurs, cu jdemii de premii incluse, care mai de care mai frumos şi mai sclipicios, la care puteam participa trimiţând înapoi un formular de'al lor într-un plic pe care scria mare "DA". Aici intervine ţeapa, dacă eşti neatent. Pentru că dacă te înscrii în concurs, ai comandat "din oficiu" nu ştiu ce cărţoi despre nu ştiu ce vrăjeală, care costă al dracu de mult. Aşa că participi vesel la concurs şi vezi că îţi vine acasă poştaşul cu cărţoiul şi cu nota de plată. Desigur, toate hârtiile trimise par a fi al dracu de importante, cu holograme (războiu' stelelor, trăi'ţi'ar ţie), cu semnături "oficiale", adresate personal şi confidenţiale. Adică sunt făcute să ia ochii proştilor. Cei ceva mai luminaţi sunt îndemnaţi să trimită înapoi un formular în plicul pe care scrie mare "NU". Trecând peste faptul că treaba seamănă cu situaţia în care ai musafiri nepoftiţi şi nedoriţi şi tot ei te întreabă, cu juma' de gură "da' sigur vrei să plecăm?", mai e o păcăleală. Cu un scris mic de tot, într'un colţ, scrie că trimiţând acest plic (atenţie, plicul NU), eşti de acord că te înscrii în următorul concurs organizat de Reader's Digest. Adică alte hârţoage inutile în cutia poştală şi, probabil, cărţoaia aferentă următorului concurs cu tot cu nota de plată. Păi cum, frate, revenind la exemplul musafirilor nepoftiţi, e ca şi cum le'ai da un şut în cur să'i dai afară mai repede iar ei îţi promit că se vor întoarce, mai mulţi şi mai puternici ca niciodată. Şi să vă zic o chestie, din experienţa unei rude apropiate... dacă ignoraţi scrisorile (ceea ce ar părea logic în aşa situaţie) nu înseamnă că scăpaţi de ele. Dimpotrivă, vor veni mai multe şi mai des. Culmea e că acea rudă a şi murit între timp şi la aproape doi ani de la deces încă mai primea asemenea scrisori, tot noi a trebuit să explicăm, de 45897458964 de ori, unei fătuci care nu înţelegea nici dacă îi ziceai "bună ziua", că omu' a murit şi că trimite degeaba scrisorile şi că oricum, cât era în viaţă, nu era interesat de aşa ceva. Ca să vedeţi cât de departe a ajuns noţiunea de spam. Că primesc pliante Bricomagazin şi Car&Fur în cutia poştală nu e mare lucru, pentru că există nişte ciumpalaci care trec pe stradă şi le vâră personal în cutia poştală, nu îmi sunt adresate şi trimise prin poştă. Şi nici nu mă deranjează, că le aştern în coteţul câinelui. Dar mi se pare inadmisibil ca cineva să îmi ia numele şi adresa şi să se folosească de aceste date personale ca să îşi promoveze ţeapa. Încă puţin şi mă voi trezi cu un trist la poartă care îmi va zice: "Bună ziua, ştiu că purtaţi 43 la pantof, v'ar interesa nişte bocanci?". M'ar interesa mă'ta.

Sfatul meu, şi morala acestei poveşti scrise la nervi: nu trimiteţi nimic înapoi la Digestia Cititorului că oricum luaţi ţeapă. Dar nici nu îi ignoraţi. Pur şi simplu daţi'le telefon, mergeţi peste ei, faceţi ceva şi trimiteţi'i acolo de unde au venit prima dată. Adică în America. Ceea ce voi face şi eu îndată.

14 oct. 2009

Ce se intampla atunci cand o iei la stanga?

Schimbam macazul...


...ajungem nicaieri.



14.10.2009, 02:10. Am insomnii.

13 oct. 2009

Nimic

Mă întreb câteodată de ce trebuie să lăsăm impresia că avem ceva de spus? De ce ar trebui să avem ceva de spus? Suntem nimic. Cu puţin noroc, poate că eu am o poveste. Poate că şi tu ai o poveste, ceea ce ne face să fim nimic cu poveste. Dar fugim în toate direcţiile şi ne zbatem pentru nimic, nimicul nostru, nimicul nimicului, cu toate că statornicul, cunoscutul, neschimbatul ne place întotdeauna. Suntem în continuă schimbare, pentru a obţine nimicul absolut, cu toate că schimbarea ne sperie. E trist cum nişte nimici mişcători şi schimbători se îngrozesc atunci când altceva din unversul lor apropiat se schimbă.
Mie îmi plac locurile, se schimbă rar, iar schimbarea este adesea definitivă. E ironic cum nimicii au pus stăpânire pe locuri. Pe ideea de loc în sine. Aici e locul meu, aici e locul tau, aici e locul nimicului cu care nu mai vreau sa vorbesc dar îmi place locul lui şi o să i'l iau cândva. Suntem nişte nimici nedemni.
În special îmi plac străzile, pentru că sunt martore la cele mai multe poveşti de pe lume. Poveşti de nimic, dar poveşti. Cu toate că nimicul nu ar merita să aibă o poveste, el o are şi o împarte întâi cu locul său şi cu locurile prin care trece, înainte de a ajunge să împărtăşească povestea altui nimic care va zice "aşa e" şi apoi va trece la următoarea poveste a următorului nimic.
Un loc este martorul mut al unei poveşti, al mai multor, sau poate chiar al tuturor poveştilor tuturor nimicilor de pe lume. Uneori spunem că ne simţim mai bine pentru că am fost într'un loc anume, şi, din păcate, altă recunoştinţă nici nu mai primeşte acel loc. Dar ce ar putea face un nimic chinuit, mic şi schimbător pentru un loc, care în sine, prin definiţie, este opusul tuturor atributelor nimicului?
Nimicii întotdeauna pleacă, înainte sau înapoi, aici sau acolo, niciodată nu rămân. Şi se agită pentru nimicul nimicului lor şi se zbat să facă ceva pentru totdeauna. Nimic pentru totdeauna. Eu de ce aş mai face ceva, orice? Poate că nu mă mulţumesc cu condiţia mea, dar nu pot face nimic pentru asta. Sau tocmai ca pot face. Nimic. Mă nasc, mă zbat, mă plâng, mă dau cu capul de pereţi, mă chinui, mor. Aş vrea să fiu un loc. Dar sunt nimic.

30 aug. 2009

Eşti un bec


Pouf. S'a dus şi ăsta.

14 aug. 2009

Artmania 2009

Ziua 1
De mult voiam să văd Tristania, cu toate schimbările din trupă. Pentru început, au avut un line-up cam ciudat, cu trei membri "stabili" (dintre care doar unul dintre cei fondatori), restul numai înlocuitori... Kenneth Olsson (tobe) a rămas acasă şi a fost înlocuit de Tarald Lie costumat cam... ciudat (maieu cu găurele si bentiţă?!), Osten Bergoy (voce clean) a rămas şi el acasă (pentru că... îi naşte soţia) şi a fost înlocuit de Kjetil Nordhus (extraordinară voce, foarte bun "înlocuitor", foarte comunicativ cu publicul), Einar Moen (clape) a rămas acasă şi a fost înlocuit de... negativ, iar trupa a avut şi un al doilea chitarist... mai exact chitaristă, despre care nu stiu mai nimic. Ole Vistnes (bass), Anders Hoyvik Hidle (chitară, growls - singurul dintre membrii fondatori prezenţi la Sibiu) şi Mariangela Demurtas (voce) au fost membrii permanenţi în trupă ce au venit pe scenă. Cum a fost? Extraordinar. Nu ştiam la ce să mă aştept de la noua vocalistă dar a avut o prestaţie bună (şi cred că în timp îşi va mai cizela vocea), cert e că ce am auzit suna a Tristania, inclusiv noile melodii. Au cântat Shadowman, Beyond the Veil şi multe altele mai vechi sau mai noi. Mie mi-a plăcut şi vreau să-i mai revăd, ce contează e că şi lor le-a plăcut. Desigur, publicul român nu se dezminte ("grasssuuuuleee"- către Kjetil) dar bine că grasu' nu a înţeles.

My Dying Bride am ratat acum doi ani din motiv de sesiune (prost motiv, promit să nu se mai repete) şi voiam neapărat să-i văd. Pe scurt nu pot spune decât că ei şi Tristania, din punctul meu de vedere, au meritat toţi banii pentru ambele zile. MDB nu au avut nevoie de sclipiciuri şi artificii (precum Nightwish), ei au fost suficienţi pentru a face un spectacol complet. Admirabilă implicarea emoţională a lui Aaron în tot ceea ce face. Am văzut şi expoziţia (unde l-am văzut şi pe el), şi, deşi sunt foarte interesante lucrările lui, am aflat cu ceva dezamăgire că nu e altceva decât Photoshop. Poate pentru că eu mă aşteptam la ceva mai elaborat, dar chiar şi aşa, expoziţia e de văzut (era, mai exact).

Nu sunt un mare fan Opeth (îmi place mult un album, da, acelaşi care place tuturor - Damnation), dar am vrut să îi văd live şi... i-am văzut. A fost ok, nu aş putea spune că m-a impresionat în vreun fel (negativ sau pozitiv), dar oricum nu aş fi putut cere mai mult de la festival după ce tocmai văzusem Tristania şi My Dying Bride.

Ziua 2.
Subscribe mă enervează. Cât au cântat ei am apucat să mănânc (undeva în Piaţa Mică - i-am auzit la început şi consider că a fost suficient) şi să mă duc până acasă să mă schimb. I-am văzut în deschidere la Katatonia în 2007 şi a fost şi aşa prea mult pentru viaţa asta.

Cu câteva săptămâni înainte de festival am luat ultimul album Pain, ca să îmi fac o idee şi mi s-a părut destul de mişto. Am venit la concert curios în privinţa lor şi nu au dezamăgit. Ba chiar mi-au plăcut mult, peste aşteptările mele, aşa că au, din partea mea, promisiunea că îi voi asculta mai mult şi mai des.

Nightwish, o nuu! Fătuca îmbrăcată într-un sac cântă ca la discotecă. Au reuşit performanţa să facă praf şi pulbere toate melodiile lor mai vechi pe care am avut norocul să le aud cântate de Tarja, în 2004. Acela a fost primul şi singurul concert Nightwish la care am fost. La Artmania, a fost o discotecă plină cu sclipiciuri şi fumigene şi petarde şi artificii (probabil ca să distragă atenţia publicului de la vocea îngrozitoare a fătucii) unde nişte neni cântau metal la instrumente, pe când gurista presta un pop de mâna a paişpea. Mă mir cum oamenii, în număr foarte mare, mai şi aplaudau. Poate că sunt eu defect, dar mă îndoiesc că din acea mulţime eu am fost singurul care a auzit cum sună Nightwish adevărat. Trist.

Despre festival, ce să spun... mă îngrijorează că de la un an la altul sunt din ce în ce mai puţine trupe invitate. Ar fi păcat ca tendinţa să se păstreze. Totuşi, legat de editia 2009, organizarea nu a fost cea mai reuşită: cozi la jetoane cu care trebuia să mă prezint la coada la suc sau bere, interdicţia de a intra cu camere foto profesionale (deşi anul trecut era permis). Aşa că am fost numai într-o fugă: în prima zi am fugit (la propriu, ca să prind Tristania) să las camera foto la cineva iar în a doua zi am fugit (la figurat) de la Sighişoara (via Mediaş... cum paştele măsii să mă pierd în Mediaş?!) ca să ajung... la masă (ziceam doar că am apucat să mănânc şi să mă schimb până să înceapă Pain). Până la urmă a fost mişto (cu tot Subscribe-ul şi pseudonightwish-ul) şi zău mă supăr dacă la anu' scade iar numărul trupelor invitate. Domnii organizatori, un Paradise Lost, ceva, pentru la anu'? Aşa, că suntem şi noi cuminţi.

16 mai 2009

Ieri nu mai este

Stăteam într'o cameră plină cu oameni din trecut. Cazul îi surescita şi era atâta gălăgie încât judecătorul renunţase la judecată şi citea un ziar de acum doi ani. Lumea se agita din ce în ce mai tare şi începuseră să se facă auzite voci care cereau pedepse cât mai aspre, în timp ce procesul lor al trecutului mă amuza, ceea ce pe ei, se pare, îi irita. Judecătorul, după ce a terminat ziarul, a luat un Mers al trenurilor tot de acum doi ani pe care parcă îl citea cu mult mai mult interes decât acel ziar cu ştiri expirate. La un moment dat, după ce a studiat cu atenţie câteva pagini din acel Mers al trenurilor de demult, a încercat să facă linişte în sală, ceea ce a şi reuşit într'o oarecare măsură. Şi'a început discursul acuzându'mă că am îndrăznit să privesc înainte, uitând de ceea ce a fost. Îl ascultam amuzat în timp ce simţeam din nou, după multă vreme, cum e să'mi fie dor.

24 apr. 2009

Guglometrul

Gugla este noua măsură a prostiei în Rromânica. E foarte simplu de măsurat: câte prostii poate căuta un om, într'o lună, folosind Gugla? Cu această ocazie am văzut că reclama la t*anzactiv (na, mă, uite că nu'ţi fac reclamă) produce mai mult trafic decât V*cuţa P*ula (scuzaţi, dar e intenţionat. Intenţionez să nu le mai fac reclamă) şi decât un p*rastas. Motivul pentru care cenzurez e, evident, faptul că sunt sătul de asemenea trafic. Ce fel de trafic? D'ăla mult, cauzat de căutări cu Gugla după chestii ca:
  • t*anzactiv (vă doresc să nu aveţi hârtie)
  • mijloace de comunicare pentru reclama cocc*lino (TV si afişe, tot eu să vă învăţ...)
  • p*ula e v*cuta (nu e bou?)
  • www chocapic om (www.blog.de/om ... hai că asta e mişto, o să ţin minte)
  • ingrasare hamburger (un hamburger se îngraşă? Cum?)
  • p*ula p*dding (Pola Puding? 'ra'ţi ai dracu' de multilingvişti)
Săraca Guglă câtă prostie suportă...

23 apr. 2009

Reclame pentru tăiat venele

Aţi observat trendul de anul acesta? De paşte se poartă reclamele la medicamente de stomac. Targetul e asigurat, ştirile cu "zeci de bolnavi au fost internaţi în a doua zi de paşte, acuzând dureri abdominale... bla bla" confirmă asta. Până unde s'a ajuns? Atât de departe încât dacă te întreabă cineva ce ai făcut azi, să nu spui niciodată "mai nimic", pentru că...



Reclama asta mi se pare absolut îngrozitoare, penibilă şi... greşită. Dacă are efect laxativ, stai mai puţin pe veceu?! Un veceu de reclamă. Ăla care a gândit'o merită să păţească asta iarna, la ţară, pe buda din fundul curţii. Cu hârtie cadou din partea casei:



De paşte nu am văzut altceva la televizor decât veceul din reclamă, pe Becali şi pe nişte popi. Laxativ program TV!

3 apr. 2009

Azi

Te naşti

Multă vreme, în mijlocul străzii a fost o clădire rotundă cu colţuri şi cu acoperiş de oglindă. Ea era mare dar înăuntru nu se întâmpla niciodată nimic. Lângă unul din colţurile clădirii rotunde era o dugheană strâmbă unde se vindea o shaorma bună şi gogoşi. Clădirea a fost părăsită dinainte de a fi construită şi lumea nici nu mai ştia că există. Oamenii treceau pe'acolo doar când voiau o shaorma sau când aşteptau troleibuzul.
Într'o zi a venit un om şi a spart o oglindă dintr'un acoperiş. În altă zi a venit un om şi a spart tot acoperişul. Apoi a venit un om care a plecat cu un colţ al clădirii rotunde. În altă zi cineva a mai plecat cu un colţ. Abia atunci au putut intra înăuntru nişte oameni şi au fost foarte surprinşi să constate că înăuntru clădirea rotundă avea pereţi. În câteva zile au plecat cu toti pereţii. Într'un final din clădirea rotundă au rămas doar colţurile, pe care un om le'a luat, unul câte unul, pentru că niciodată nu se ştie când nişte colţuri pot fi utile la capul omului.
Şi aşa, în scurt timp, din clădirea rotundă nu a mai rămas decât un pat de pământ în forma unui cerc care a avut cândva colţuri. Azi a murit o clădire rotundă cu colţuri. O chema Paraschiva şi a fost o clădire bună.

Mori

12 mar. 2009

Destinul și noaptea

Există o scândură pe o bancă cu picioarele pe pământul de lângă o alee dintr-un parc de lângă Muzeul de Geologie din Piața Victoriei din București. Scândura, împreună cu celelalte surori ale ei, susține fundul unui individ care locuiește pe acea bancă. Omul trăiește acolo de când lumea, pentru că altfel nu s-ar putea explica faptul că banca actuală, nouă și frumoasă, a înlocuit ultima bancă din București verde veche și urâtă, scorojită și în formă de balansoar. Cine își mai aduce aminte de vechile bănci din București, bătrâne și verzi și de demult, cu câte o scândură înlocuită la nevoie? Cine mai își amintește de cartoanele cu un „V” verde pe ele, așezate cu grijă pe băncile proaspăt vopsite? Cine mai vopsește bănci azi?
Pe banca pe care un om, același om, doar stă, nu se întâmplă niciodată nimic, prin urmare „Evenimentul Zilei” este o delicatesă pentru om și pentru scândurile de sub fundu-i. Nu contează dacă e același eveniment sau aceeași zi, dacă diferă ceva sau nu, pentru că pe banca de lângă Muzeul de Geologie se întâmplă mereu același lucru: un om citește mereu același ziar.
Am asistat într-o vară la o tragedie ce putea însemna sfârșitul lumii de pe bancă: ochelarii omului s-au spart. Cu toate acestea, el continua să citească ziarul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, impasibil la tot ce se întâmpla în jurul lui, cioplit din aceeași bucată de lemn ca și banca (pe acea vreme, veche, verde și scorojită). Au fost necesare trecerea mai multor ani, o pereche nouă de ochelari și înlocuirea băncii pentru ca omul să întinerească o dată cu noua bancă.
Noaptea ziarul nu se citește ci se adoarme.

21 feb. 2009

Azi, acum, eu, toţi

Un tramvai gol. O stradă întunecată. Lapoviţă, frig şi dezumanizare. Vineri 13, piaza rea, o pisică neagră şi multă iubire. Cine şi'ar fi imaginat că oamenii sunt goi pe sub haine? O goliciune ruşinoasă şi fragilă, oameni fragili ce pot fi desfiinţaţi cu o pană de porumbel. Un secret ştiut de toată lumea şi ascuns bine. Îndrăzneala de a simţi şi pragmatismul raţiunii, amândouă ca soarele şi luna, nu se întâlnesc niciodată în acelaşi om în acelaşi timp. Superioritatea înţeleasă greşit a câinelui care îşi muşcă stăpânul. Superioritatea înţeleasă greşit a stăpânului. Nenorocirea care nu vine singură şi singurătatea în doi din mijlocul pustiului. Oameni care nu mai au simţul sentimentului şi nici al raţiunii. Oameni neoameni dresaţi mai bine decât un câine. Oameni ce reacţionează mereu previzibil la stimuli mereu previzibili. Un om rutinard care nu poate exista decât în tiparele în care singur s'a constrâns. Comoditatea de a nu explora necunoscutul. Comoditatea de a crede în dragostea adevărată. Siguranţa de a exista pentru ceea ce a fost şi nu ceea ce va fi. Suntem un puzzle din care lipsesc piese, iar pe mine mă doare capul.

30 ian. 2009

Ianuarie ca noiembrie

Pe timp de vreme rea şi oamenii sunt mai răi. Afară totul se prelinge, aşa şi conştiinţa omului, se scurge picătură cu picătură până când nu mai rămâne nimic. Acum oamenii sunt mai goi, fără simţământ, fără conştiinţă, nimic mai mult decât nişte animale bipede. Îngrozitor. Aştept vara.

1 ian. 2009

Revedere

...sau o altă vedere asupra uitării.

Stam pe piatra rece şi mă gândeam la mortul de sub mine. Nu cred că l’am cunoscut, aşa cum nu cred că am cunoscut pe nici unul din vecinii lui. E trist, dar nu mă simt cu nimic vinovat faţă de nimeni, acum când uitarea se lasă peste tot ce a fost, cel puţin din partea mea nu e cu intenţie. Gândurile vin şi pleacă, mi’e imposibil să mă concentrez la ceva, când văd lângă mine o bătrână. Nu mai ştiu ce i’am spus, dar ştiu că a început să îmi facă morală despre drumuri. Că am mers pe drumul greşit. I’auzi, domn’e, mamaie călare pe mormânt îmi spune că am mers pe drumul greşit. Şi eu, tataie călare pe mormânt, m’am găsit să comentez. N’am zis nimic, dar mă gândesc şi eu, ca omu’ care şade pe cavou şi cugetă: oare mamaie de lângă mine, cu atâta teorie şi morală, să fi ascultat de propriile sfaturi? Când vii degeaba în cimitir, te aşezi pe un mormânt, îi faci morală unui străin şi apoi pleci… No bun, nu am mai dus gândul până la capăt că veniseră câinii după mine, aşa că am plecat, să’i conduc înapoi spre oraş. Mă îndreptam spre staţia de troleibuz când trec pe lângă un telefon public. Când sunt lângă el, sună… N’am răspuns, şi ce rău îmi pare… O dată în viaţă sună un telefon şi poate fi pentru mine, şi atunci nu răspund. Aşa am făcut mereu, pentru că mereu am ratat ocaziile care mi s’au arătat, în timp ce, între ocazii arătate, mă plângeam că nu se întâmplă niciodată nimic. Uit gândurile cu care am început, atent la gheaţa de pe jos. E groaznic de frig, pârâul din parc a îngheţat complet, câţiva copii tropăie cu toată greutatea pe gheaţă şi n’au nimic. Cu capul în nori, atât cât frigul mă lasă, ajung în staţie. Un alt tataie mă întreabă cât e ceasul, îi răspund, îmi urează sărbători fericite şi apoi începe să alerge în lungul staţiei. Mă uit puţin cam chiorâş la el, parcă aş prefera’o pe colega de mormânt cu drumurile ei cu tot, decât un moş surescitat care fuge în toate direcţiile. Vine troleibuzul şi moşul, surprinzător, se aşează şi stă liniştit. Mă gândesc în continuare la întâmplarea din cimitir, la femeia cu drumurile ei, dacă o avea dreptate sau nu – nu ştiu, dar eu am mai întâlnit'o. Şi revederea în cimitir, pe un mormânt, nu poate fi decât un semn rău.