30 mai 2008

lumini, umbre... pixeli si noise

Acum 15 minute (este 30.05.'08, 01:55) m-am supărat pe spaţiu. N-am mai vrut distanţe, de fapt n-am mai vrut locuri separate, am vrut ca 'aici' să fie 'acolo' şi 'dincolo' si 'peste tot' în acelaşi timp. Să ştiu că nu există drumuri lungi sau scurte, există doar 'vin acum', de la mine până la tine, oriunde aşi fi, oriunde ai fi... Şi stăteam pe balcon (şi era frig) şi gândindu-mă la oameni şi locuri şi la unii oameni care ar trebui să fie în unele locuri, am realizat că singurul loc comun este cerul (şi luaţi-o, vă rog, geografic şi nu religios, că mă supăr), iar singurul peisaj comun unor locuri diferite este tot cerul... şi urma unor copaci pe cerul acesta de noapte târzie sau dimineaţă devreme. Aşa că, mai mult pentru mine, am făcut câteva poze la ceea ce se vede din balconul meu, privind puţin în sus. Nu mai vreau să le ţin numai pentru mine, pot fi considerate mostre de fotografie experimentală, oricum eu n-am nici o pretenţie, vreau doar să-mi amintească de locuri şi de oameni. Pentru mine funcţionează...

Poze mari, făcute fără blitz, cu un timp de expunere de 15 secunde, în total vreo 15MB, aveţi răbdare, că merită.








27 mai 2008

Hope

O dată am să mă sui pe acoperiş doar ca să respir noaptea şi să fiu mai aproape de cer şi de norii mari, rozalii de la luminile oraşului. În Bucureşti, noaptea e altfel, toţi oamenii care s-au agitat toată ziua au dispărut şi eu sunt singurul care a rămas, pe balcon, faţă în faţă cu nişte cireşe din pom şi totuşi departe de ele. Nu mai e nimeni altcineva, nu mai există nimeni altcineva şi eu sunt singur, între două zile agitate, noaptea, restul lumii... a încetat să mai existe, pentru câteva ore. Nu mi-ar plăcea noaptea la ţară, noaptea are farmec doar acolo unde contrastează cu nişte oameni care au trecut cândva pe-acolo şi s-au agitat, au trăit, s-au enervat şi... au dispărut, ca să apară din nou, chiar la primul răsărit. Şi o să stau pe casă şi o să respir noaptea şi o să fiu mai aproape de cer, pentru că dacă eşti mai aproape de cer, eşti mai aproape de orice şi de oricine.


When you look at me
From your own century
I may seem to be
Strange archeology...
But when the winds blow
From this direction
You may sense me there
In your reflection
I think I feel you
But I will never know
As the swallows leave
And the children grow.

As I think of you
From this dark century
I will always be
With generosity
That we both may share
The hope in hearing
That we're not just

Spirits disappearing.

25 mai 2008

A fine day to sing

Anul acesta au fost şi vor mai fi concerte pe care abia le(-am) astept(at), pe fiecare in parte, pentru că fiecare în parte reprezintă ceva special pentru mine, şi totuşi, faţă de Anathema aveam un alt fel de aşteptare. Muzica lor îmi e mereu aproape, şi la bine, şi la rău, mai mult la rău decât la bine, şi indiferent de starea mea de spirit există cel puţin o melodie a lor în care să mă regăsesc. Am trecut prin cântecele lor ca dintr-o mică obsesie într-o altă mică obsesie - Wings of God, Empty, Feel, Lost Control, Suicide Veil, Kingdom, A Fine Day to Exit, Pressure, One Last Goodbye(!!!!), Regret, Emotional Winter şi altele.

De altfel, toate astea au mereu acelaşi efect secundar - un feeling de 'Ardeal' (dubios pentru necunoscători, altfel perfect explicabil), Cluj şi Sibiu împreună sau separat, Piaţa Mare, Bd. Victoriei, Gara, Cetăţuia, Troleibuze Volvo şi casa lui Matei Corvin se amestecau, ordonat sau aiurea, cu gânduri şi sentimente şi orice altceva ce apărea prin peisaj în acel moment. Anathema e un sedativ uşor, dar sigur, administrat în supradoză vara trecută, la Sibiu. Cu acest background (scuzaţi limba romanish) m-am dus eu la concert, primul la care am fost, pentru că acum 14 ani abia învăţam să scriu, iar acum un an... eh, la fel, că eram în sesiune. Nu pot spune ce aşteptări aveam, cred că un amestec ceţos la fel cu cel de mai la deal, ceea ce, cumva, mă speria.

One Last Goodbye
a fost pur si simplu heartbreaking, din motivul pentru care îl cântau ei şi din motivul pentru care îl cântam şi eu cu ei. Totul a fost, de fapt, impresionant, ce cântau, cum cântau şi cum se vedea cât suflet puneau în fiecare notă pe care o scoteau din gură, chitară, violoncel sau pian. Şi publicul, cam agitat la început, a fost repede pătruns de atmosferă, ceea ce l-a surprins şi pe Danny (cam cârcotaş şi mai puţin sociabil decât frate-su sau decât Dave). La Moonspell am spus că acela a fost cel mai fain concert pe care l-am văzut de vreo 2 ani (adică după primul concert Lake of Tears) dar acum nu ştiu ce să zic... acela a fost un excelent concert de metal, pe când Anathema... eh, şi Danny a zis We will not play Sleepless so stop saying that. This is not a fuckin' rock concert. A fost un concert... atmosferic. Dar incredibil de atmosferic şi de emoţional.

După concert, Vincent şi Dave au venit în public, au semnat, au băut, au scris, s-au pozat cu fanele, au băut... pentru vreo două ore, după care au fost cât de cât lăsaţi în pace să bea, să socializeze, să bea, să (re)cunoască vechi fani şi să bea. Danny a fost mai discret, a stat doar o jumătate de oră cu publicul, timp în care făcea poze şi semna afişe, îndemnând lumea, foarte drăguţ oh, ok, but be quick. Chiar şi cu un Danny cam nesuferit, concertul a fost... nu ştiu. Beyond words.

Line-up: Danny Cavanagh (voce, chitară, clape), Dave Wesling (violoncel), Vincent Cavanagh (voce, chitară).


Anathema



Anathema



Danny



Danny



Dave



Vincent



Playlist-ul... original :)

22 mai 2008

Bienvenü ân Românica

Universitatea din Bucureşti, curtea interioară...


Universitatea din Bucureşti, acoperişul...



Piaţa Rosetti...



Acum e un Vodafone acolo...


1 mai 2008

Here, There, Then, Now

Din aeroportul Otopeni până la New York - JFK e o aruncătură de băţ, mai ales dacă zbori cu Delta, pentru că piloţii lor fac drumul cam băţos... da' merge, gropi sunt şi pe pământ. Acu', să zicem că am ajuns in JFK (acesta e aeroportul din New York, omonim cu preşedintele John F. Kennedy), întrebarea este now what? (ne permitem să mai vorbim şi-n limba ţării gazdă). Păi... Mergem la terminalul avionului de Washington. Drumul trece prin beciul aeroportului, prin diverse scări de urgenţă şi checkpoints improvizate - un birou în hol şi atât. Să zicem că ajungem la terminal, unde aşteptăm patru ore pentru că, să zicem, avem avion dar nu şi echipaj. În fine, să presupunem că am ajuns în Washington, DC, mâncăm şi dormim, ca să putem începe povestea.
Washington-ul are puţini locuitori, mai ales în comparaţie cu New York-ul, spaţii mari, bulevarde largi, clădiri impozante pe orizontală şi nu verticală, multă istorie, multă cultură şi mulţi turişti. Oraşul pare să fie foarte practic pentru funcţia pe care o îndeplineşte: în afară de muzee şi monumente, tot centrul este format numai din clădiri administrative, câteva hoteluri si câteva mall-uri. Aşa că un număr mic de locuitori (comparabil cu cel al Constanţei, să zicem), dintre care majoritatea stau, oricum, în suburbii, ocupă un spaţiu foarte mare, mai mare decât Bucureştiul. Cu toate acestea e aglomeraţe şi de oameni şi de maşini şi nu-i tocmai plăcut să vezi cam tot ce-i interesant numai împreună cu turma de turişti. Ce mi-a plăcut e că mulţi dintre ei erau chiar americani, interesaţi de propria cultură şi istorie, copii cu şcoala, bătrâni, grupuri sau indivizi, în fine, un peisaj cam rar pe la noi. E adevărat, la ei aproape totul e gratis, inclusiv The National Gallery of Art, unde poţi vedea mari nume ale artei, din toate timpurile, totul pe gratis. Apropo, au şi Brâncuşi. Sunt foarte interesante şi zonele rezidenţiale (atît din oraş cât şi din suburbii) care au arhitectura aceea tipică americană şi în care chiar şi casele noi sunt construite tot după canonul de acum 200 de ani, din cărămidă roşie sau din lemn.
În New York se schimbă complet peisajul. Mi-a plăcut inclusiv acel feeling de Bucureşti, cu aglomeraţie şi nesimţiţi, haos, trafic... Probabil că deep inside îmi place şi în Bucureşti, dar cum sunt prea obişnuit cu locul, e mai comod să cârcotesc. Ei bine, în NY străzile par mai degrabă tunele unde claustrofob sigur nu s-ar simţi bine. Deşi dezvoltat pe verticală, deşi e plin de oţel şi sticlă încât ai zice că şi asta e ceva specific locului, arhitectura oraşului este impresionantă, iar primii zgârie-nori, de la începutul secolului, sunt adevărate opere de artă.
The Rockefeller Center are şi o mică povestioară: După construcţie, Nelson Rockefeller i-a atribuit lui Diego Rivera sarcina de a decora interiorul. Rezultatul a fost o pictură murală, intitulată Man at the Crossroads, cu motive socialiste (!) care îl avea în centru pe Lenin. Rockefeller (magnat, vicepreşedinte, guvernator al statului New York, simbol al capitalismului american) n-a fost de acord şi i-a cerut lui Rivera să îi pună o pălărie lui Lenin, în ideea să semene cu Lincoln, dar Rivera a refuzat. Astfel, pictura a fost stearsă şi înlocuită cu o alta, American Progress, semnată de artistul catalan Jose Maria Sert. Mai târziu, Rivera a refăcut opera în Mexic după o fotografie făcută de soţia sa imediat după terminarea picturii în clădirea Rockefeller, iar ce a rezultat se poate vedea aici. Poze cu opera lui Sert am făcut şi eu, mai multe găseşte Gogu aici.
Deşi în NY au farmecul lor aparte chiar şi clădirile moderne cu faţade de sticlă, care în Bucureşti mi se par că se potrivesc precum nuca în perete, n-aş putea să mă satur niciodată de stilul Art Deco, tipic oraşului. Acesta, în sine, e un motiv destul de bun încât să rămân forever în New York. Influenţe sunt destule şi în Bucureşti, dar evident, la cu totul altă scară: Palatul Telefoanelor a fost construit după modelul Empire State Building, sediul ArCub de vizavi de ambasada americană este în totalitate construit în acest stil, iar diverse influenţe se pot vedea la clădirile mai vechi de pe Magheru, cum ar fi fosta clădire a Fondului Minier, vizavi de Intercontinental (faţă de str. Batiştei, nu de bulevard).
A fost extraordinar, in special New York-ul, dar vorba românului, fuse şi se duse. Mai sunt, oricum, o mulţime de locuri şi lucruri de descoperit în Bucureşti, ascunse în spatele indiferenţei bucureşteanului sau, mai rău, în spatele unor reclame. Deci, vă ordon: căscaţi ochii.

Poze, pe categorii: