Maidanezii au mâncat roşia montană

Să punem în context subiectele via "părere personală", întâi:

Roşia montană: sunt hater - nu sunt împotriva exploatării în sine. Am alte probleme... sunt două, sunt grave, şi doar a doua mai este, cât de cât, cunoscută:

1. În România, dreptul la proprietate este relativ, discutabil şi se pierde foarte uşor. Situaţia mai gravă este în cazul gazelor de şist, unde guvernul va face exproprieri pentru a exploata ce se află sub pământul lui Nea Ion, pentru că resursele subsolului sunt ale statului, nu ale lui. Fac o comparaţie, absurdă, nu este situaţia reală, dar ilustrează situaţia perfect: Dacă Ion ar pune cartofi acolo, ar rămâne doar cu frunzele. Cartofii îi ia statul. De ce trebuie exproprieri? Pentru că gazul nu se exploatează precum cartofii. Sunt necesare utilaje pe pământul lui Ion. Aceeaşi situaţie este şi la Roşia montană, cu menţiunea că Ion nu mai deţine acele pământuri de mai mult timp (cam de când a venit RMGC în ţară, prin 1999). De sub pământul cândva al lui Ion, statul ia aurul, din care păstrează 6%, apoi lasă în urmă o baltă de cianură (nasol, Ioane, ghinion, asta e). Dacă Ion ar decide să exploateze singur aurul / gazul / petrolul / cartofii / gogoşarii / sticlele de lampă / etc, eu nu aş avea nimic împotriva exploatării. E problema lui Ion ce face cu deşeurile câtă vreme nu mi le pune mie în curte. Evident, o asemenea exploatare ar presupune să câştige şi statul ceva, poate chiar acei 6%, dar restul să rămână la Ion, ca să poată acoperi şi costurile exploatării. Pentru care, evident, trebuie să se împrumute (şi să exploateze singur) sau să se asocieze cu o firmă specializată. Nici aici nu e vreo problemă, aurul e al lui. Aşadar, problema numărul unu: statul lucrează împotriva propriului popor, lasă în urmă oameni săraci, expropriaţi, deşeuri şi nici măcar nu câştigă mare lucru din afacerea asta. Normal ar fi ca iniţiativa, exploatarea precum şi câştigurile să revină proprietarilor de drept.
2. Indiferent dacă exploatarea se face corect (în lumina situaţiei de la 1) sau cu japca (aşa cum se va face), contează cât câştigi şi ce laşi în urmă. Statul câştigă puţin şi lasă în urmă cianură. Statul e prost, dar e în regulă situaţia... nu e prima dată.

Deci, dacă exploatarea se face cu cap, astfel încât câştigul să revină proprietarului de drept, mediul să nu fie afectat în mare măsură (sorry, poluare zero nu se poate) şi să se păstreze siturile arheologice din zonă, eu sunt pentru. Dar aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.

Câinii maidanezi trebuie să moară. Punct. Pentru vegetarienii cu suflet mare: luaţi-i acasă. Ţineţi-i acolo. Nu trebuie să rămână "maidanezi" sub nici o formă. Vreţi adăposturi? Bine, dar după 30 de zile toţi câinii neadoptaţi să moară. Aşa e peste tot în lumea asta, mai ales acolo unde s-a descoperit apa caldă. La noi se toacă bani pe "sterilizări" şi pe "adopţii" fără nici un efect. Presupun că sterilizările sunt făcute bine, în schimb adopţiile sunt, în mare parte, doar pe hârtie. Sistemul actual, care toacă sume enorme de bani, e defect şi nu funcţionează. ONG-urile sunt cei mai mari bandiţi din industria asta. Le-am dat o şansă, au ratat-o, gata. Îmi plac animelele şi le respect, orice animal, orice specie, toate au un rol. Dar nu accept să fiu egalul lor, pentru că nu sunt. Nu accept argumentul "dacă ai omorât un câine, ai omorî şi un om?", pentru că nu e acelaşi lucru. În cazul câinilor maidanezi, nu accept nici argumentul "câinele era într-o curte privată". Aşa e, dar câinii maidanezi există ÎN AFARA CURŢILOR. E drept, nu ei au făcut o victimă acum. Dar sunt mai mulţi şi mai periculoşi decât cei din curţi. Şi eu am un câine killer. Şi la mine în curte, dacă intră un străin, nu mai iese. Deci acest argumentul merge doar în cazul de faţă. Dar asta nu înseamnă că "maidanezii" nu există. Şi dacă tot este pusă pe tapet problema câinilor fără stăpân, atunci nu trebuie amestecată cu situaţia de faţă.

Contextul global al ultimelor zile: maidanezii şi moartea (absolut regretabilă) a acelui copil reprezintă un nonsubiect. Ceva ce ar fi fost tratat, în mod normal, într-un singur telejurnal. Ceva ce ar fi fost uitat precum morţile multor altor victime ale câinilor, maidanezi sau nu. Asta e viaţa şi aşa merg lucrurile. Acum nu a fost aşa, pentru că... aproape toate televiziunile au preferat să ignore protestele anti RMGC şi au avut nevoie de un subiect de umplutură. V-au păcălit. V-au agitat şi v-au indignat pentru o altă cauză. Au făcut asta, pentru că au primit bani foarte buni de la RMGC (doar din publicitate, la alt fel de bani nu mă refer, nu ştiu) şi pentru că protestul este şi anti guvern. Ceea ce pentru antene nu există. Au fost atât de nenorociţi (cei din trustul intact/antene/voiculescu srl) încât au falsificat imaginile transmise de webcamul de pe jurnalul.ro. Dragii mei, ati fost manipulati. Felicitări. Acum agitaţi-vă pentru câini. Asta trebuie să faceţi. Asta vor "aleşii" să faceţi.

Bonus, pe facebook circulă poza asta (ce arăta camera jurnalul.ro şi ce era, de fapt, acolo):

SUPER BONUS, 15 propuneri pentru guvernare ale  USL, luate de pe site-ul www.victorponta.ro. Atenţie la punctul 8.

Vă reamintesc că guvernul Ponta a avizat proiectul. Parlamentarul Ponta, cu comportament uşor schizoid, a zis că va vota împotrivă, probabil s-a speriat.

Revenind în context: dacă sunteţi vegetarieni iubitori de animale, vă rog să scoateţi problema câinilor maidanezi din contextul în care este prezentată, şi anume câinele din curtea particulară. Apoi gândiţi-vă că doar aţi fost distraşi de la ceva mai important.

Mother, should I trust the goverment?

Românii şi-au stabilit priorităţile: vor începe cu o mămăligă

"Capra râioasă ţine coada sus" a fost spus de o capră râioasă. Sunt toate şansele să fie aşa. Suntem avizi de nonsubiecte. Ne doare in cur de tot ce se întâmplă rău în ţara asta. Dar nu ne doare în cur de următoarele aspecte:

Sabina, fata cu tricolor, în realitate o copilă cam tontuţă care a băgat băţul prin gard şi se miră că a găsit câinele poarta deschisă şi a muşcat-o. Miră-te acum. În realitate, ar fi bună pace dacă am înţelege că un grup de români proşti se înjură pe faţă cu un grup de unguri proşti. Dar că grupurile nu sunt relevante pentru majoritate (caz în care chiar există bună pace). Îmi plac românii din Botoşani care urăsc ungurii. Din aceleaşi considerente m-am hotărât să urăsc şi eu poporul bengalez, despre care ştiu că există.

Mesajul unei studente românce din Marea Britanie care a descoperit apa caldă. Tu, Sabină crescută ceva mai mare, ai scris exact ce aveam nevoie pentru a-mi demonstra punctul de vedere. Ăla cu capra râioasă. Ia-ţi în braţe poporul şi dumnezeul tău şi dacii tăi că sunt de 100 de ori mai bune toate decât nenorociţii ăia de englezi, care n-au cultură, n-au tehnologie, n-au istorie, n-au nimic. Sau poate te deranjează în ce au evoluat acum britanicii tăi? Păi cu istoria, cu tradiţia şi cu dumnezeu în braţe, n-ar fi ajuns nici la un sfert din cât au acum. Adică ar fi ajuns ca noi. E drăguţ să păstrezi tradiţii şi să îţi cinsteşti istoria. Dar nu să stai cu ele în braţe în timp ce alţii se dezvoltă, în principal din cauza unei lene monumentale şi a unui fatalism istoric. Că asta sunt românii - leneşi, nu fac nimic pentru că nu a vrut dumnezeu să se întâmple (orice, nu contează). Aşa că mai trântesc o mămăligă şi mai cântă o doină de jale. Îmbrăţişarea tradiţiilor nu e o virtute în România, e pură inerţie. Îţi mulţumesc for proving my point. Uite, am folosit limba ţării care nu îţi place.

Scoţianul care ne omoară urşii pentru că avem o ţară ieftină şi chiar are dreptate de fapt nu a zis asta, dar tot are dreptate. O cercetare ceva mai profesionistă găsiţi aici (cu subtitlul, creaţie personală, "uite cum se fac de căcat zeci de mii de români iubiţi de Sabina şi de studenta melancolică"). De fapt, apariţia acestui articol m-a făcut să scriu. Am depăşit celelalte două momente cu silă şi cam atât. Dar acum s-a cam umplut paharul. Aşa ceva nu ar trebui să se întâmple. Poporul ăsta nu ar trebui să fie atât de prost. Puteţi să mă urâţi acum, nu-mi pasă.

Vreţi să vă pese de ceva şi nu puteţi depăşi stadiul de naţionalişti, ecologişti şi vegetarieni? Vă dau eu teme de gândire:

• taxa pe stat acasă, din 2014.
• guvernul va face exproprieri forţate pentru explorarea (exploatarea) gazelor de şist (să ne înţelegem, nu am nimic împotriva lor - da, sunt hater - in schimb e anormal cum înţelege guvernul dreptul la proprietate). Linkul de mai sus e cu o informaţie colaterală, dar citiţi printre rânduri.
• toată lumea urmăreşte pe toată lumea (prism & co).
• ruşii se bagă în seamă de-a-n pulea.

Hai, române, indignează-te, lasă Hala Matache, las-o pe Sabina, lasă naţionalismul, lasă urşii şi nu mai mânca frunze pentru că e cool. Pune mâna şi află ce se întâmplă în jurul tău!

Pastorala 2013

- Şi-a revenit Cristi.

- Confirmat.

Socializare nocturnă, râsete, voie bună, deşi Cristi încă nu şi-a revenit. Un puhoi de credincioşi face politică, discută meciul Brasov - Rapid 2-0  (well, fuck) şi face schimb de reţete. Încă linişte.

Un sobor de preoţi coboară din biserică cu sfânta lumină. Încă linişte. Urcă pe podiumul improvizat în curtea bisericii, probă de microfon eşuată, un scurt discurs de binecuvântare a şefilor, cu big boss Daniel în frunte, HRISTOS A ÎNVIAT! plus răspunsul publicului, relativ entuziast. Se repetă de trei ori, apoi se cântă. Fără chef.

Între timp, lumina sfântă se distribuie credincioşilor care o iau şi pleacă, chiar dacă unii dintre ei nici n-au asistat la anunţul oficial că Cristi şi-ar fi revenit. Duc lumina acasă, o ţin aprinsă o jumătate de oră apoi o sting, că poate ia foc casa. Înţeleg că sfântul incendiu nu şi-l doreşte nimeni.

Nu cântă mai nimeni cu preoţii. Câţiva groupies entuziaşti şi atât. Restul au rămas pentru că "aşa trebuie", regula religioasă s-a transformat în normă socială. Şi ca să dovedească, dau check-in la biserică pe Facebook. Mai mult de jumătate din public deja plecase când s-a terminat cântarea. Să bage în ei mâncare, alcool şi muzică populară de la televizorul din curte, dat tare.

Urmează o zi lungă. În prima zi de paşte singurii oameni care circulă în oraş sunt aceia care merg la cimitire să dea de pomană. Un puhoi de aurolaci şi de ţigani năvălesc peste nefericitul care a avut ghinionul să fie văzut căutând ceva în vreo plasă. Toţi cer. Nu în numele domnului, nici al doamnei, nici al unei sărbători (oricare ar fi ea). Generozitatea şi bunătatea specifice credincioşilor care vin la cimitire devin "ia mă şi tu de-aici şi dispari". În medie, fiecare cerşetor de la biserici sau cimitire adună două plase mari de rafie cu pachete.

Concluzie: eşti mai degrabă asocial dacă nu faci ce face şi restul lumii care face acelaşi lucru de teama judecăţii celorlalţi. Printre ei, 10% care chiar fac cu bună credinţă ce fac. În rest totul e o normă socială. Şi o măsură a sociabilităţii. Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

Reader's Digest sau cum să iei ţeapă orice ai face

Reader's Digest este o "multinaţională" care se bazează pe neatenţia, credulitatea şi prostia oamenilor. Şi pare a fi foarte profitabilă o astfel de companie. Am primit azi un plicoi mare, adresat mie, în multe culori, cu aparenţă de "ceva important" şi cu conţinut confidenţial (conform înscrisurilor de pe plic). Înăuntru, multe hârtii colorate şi mai multe plicuri ce trebuiau trimise înapoi conţinând diverse hârtii trimise tot de ei. A dracu treabă, pare chiar serioasă dacă nu eşti atent. Dar am fost atent şi am citit toate hârţoagele, să văd ce vrea Reader's Digest de la mine. Cică ar fi un concurs, cu jdemii de premii incluse, care mai de care mai frumos şi mai sclipicios, la care puteam participa trimiţând înapoi un formular de'al lor într-un plic pe care scria mare "DA". Aici intervine ţeapa, dacă eşti neatent. Pentru că dacă te înscrii în concurs, ai comandat "din oficiu" nu ştiu ce cărţoi despre nu ştiu ce vrăjeală, care costă al dracu de mult. Aşa că participi vesel la concurs şi vezi că îţi vine acasă poştaşul cu cărţoiul şi cu nota de plată. Desigur, toate hârtiile trimise par a fi al dracu de importante, cu holograme (războiu' stelelor, trăi'ţi'ar ţie), cu semnături "oficiale", adresate personal şi confidenţiale. Adică sunt făcute să ia ochii proştilor. Cei ceva mai luminaţi sunt îndemnaţi să trimită înapoi un formular în plicul pe care scrie mare "NU". Trecând peste faptul că treaba seamănă cu situaţia în care ai musafiri nepoftiţi şi nedoriţi şi tot ei te întreabă, cu juma' de gură "da' sigur vrei să plecăm?", mai e o păcăleală. Cu un scris mic de tot, într'un colţ, scrie că trimiţând acest plic (atenţie, plicul NU), eşti de acord că te înscrii în următorul concurs organizat de Reader's Digest. Adică alte hârţoage inutile în cutia poştală şi, probabil, cărţoaia aferentă următorului concurs cu tot cu nota de plată. Păi cum, frate, revenind la exemplul musafirilor nepoftiţi, e ca şi cum le'ai da un şut în cur să'i dai afară mai repede iar ei îţi promit că se vor întoarce, mai mulţi şi mai puternici ca niciodată. Şi să vă zic o chestie, din experienţa unei rude apropiate... dacă ignoraţi scrisorile (ceea ce ar părea logic în aşa situaţie) nu înseamnă că scăpaţi de ele. Dimpotrivă, vor veni mai multe şi mai des. Culmea e că acea rudă a şi murit între timp şi la aproape doi ani de la deces încă mai primea asemenea scrisori, tot noi a trebuit să explicăm, de 45897458964 de ori, unei fătuci care nu înţelegea nici dacă îi ziceai "bună ziua", că omu' a murit şi că trimite degeaba scrisorile şi că oricum, cât era în viaţă, nu era interesat de aşa ceva. Ca să vedeţi cât de departe a ajuns noţiunea de spam. Că primesc pliante Bricomagazin şi Car&Fur în cutia poştală nu e mare lucru, pentru că există nişte ciumpalaci care trec pe stradă şi le vâră personal în cutia poştală, nu îmi sunt adresate şi trimise prin poştă. Şi nici nu mă deranjează, că le aştern în coteţul câinelui. Dar mi se pare inadmisibil ca cineva să îmi ia numele şi adresa şi să se folosească de aceste date personale ca să îşi promoveze ţeapa. Încă puţin şi mă voi trezi cu un trist la poartă care îmi va zice: "Bună ziua, ştiu că purtaţi 43 la pantof, v'ar interesa nişte bocanci?". M'ar interesa mă'ta.

Sfatul meu, şi morala acestei poveşti scrise la nervi: nu trimiteţi nimic înapoi la Digestia Cititorului că oricum luaţi ţeapă. Dar nici nu îi ignoraţi. Pur şi simplu daţi'le telefon, mergeţi peste ei, faceţi ceva şi trimiteţi'i acolo de unde au venit prima dată. Adică în America. Ceea ce voi face şi eu îndată.

Destinul și noaptea

Există o scândură pe o bancă cu picioarele pe pământul de lângă o alee dintr-un parc de lângă Muzeul de Geologie din Piața Victoriei din București. Scândura, împreună cu celelalte surori ale ei, susține fundul unui individ care locuiește pe acea bancă. Omul trăiește acolo de când lumea, pentru că altfel nu s-ar putea explica faptul că banca actuală, nouă și frumoasă, a înlocuit ultima bancă din București verde veche și urâtă, scorojită și în formă de balansoar. Cine își mai aduce aminte de vechile bănci din București, bătrâne și verzi și de demult, cu câte o scândură înlocuită la nevoie? Cine mai își amintește de cartoanele cu un „V” verde pe ele, așezate cu grijă pe băncile proaspăt vopsite? Cine mai vopsește bănci azi?
Pe banca pe care un om, același om, doar stă, nu se întâmplă niciodată nimic, prin urmare „Evenimentul Zilei” este o delicatesă pentru om și pentru scândurile de sub fundu-i. Nu contează dacă e același eveniment sau aceeași zi, dacă diferă ceva sau nu, pentru că pe banca de lângă Muzeul de Geologie se întâmplă mereu același lucru: un om citește mereu același ziar.
Am asistat într-o vară la o tragedie ce putea însemna sfârșitul lumii de pe bancă: ochelarii omului s-au spart. Cu toate acestea, el continua să citească ziarul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, impasibil la tot ce se întâmpla în jurul lui, cioplit din aceeași bucată de lemn ca și banca (pe acea vreme, veche, verde și scorojită). Au fost necesare trecerea mai multor ani, o pereche nouă de ochelari și înlocuirea băncii pentru ca omul să întinerească o dată cu noua bancă.
Noaptea ziarul nu se citește ci se adoarme.

Ce mâncăm, ce bem

Mâncăm răbdări prăjite şi bem gaz, asta e clar. Şi mai natural. Nu mai mâncăm friptură de porc, nu mai bem suc de portocale. Dar bem suc cu gust de vişine la o prăjitură cu aromă de ciocolată. Ce bine! Aştept prunele cu gust de peşte şi cartofii prăjiţi cu aromă de ciorbă de burtă. De ce nu? Tocmai am mâncat nişte alune cu gust de friptură* (serios). Azi băgăm în noi numai chestii cu aromă de miros. O să murim.
______________
*barbecue!!!

Moonlight is bleeding...

Niciodată luna şi cerul nu s'au împăcat mai bine ca azi...

As the cheerless towns pass my window
I can see a washed out moon through the fog
And then a voice inside my head breaks the analogue
And says

Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul

I survived against the will of my twisted folk
But in the deafness of my world the silence broke
And said

Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul

[...]

lumini, umbre... pixeli si noise

Acum 15 minute (este 30.05.'08, 01:55) m-am supărat pe spaţiu. N-am mai vrut distanţe, de fapt n-am mai vrut locuri separate, am vrut ca 'aici' să fie 'acolo' şi 'dincolo' si 'peste tot' în acelaşi timp. Să ştiu că nu există drumuri lungi sau scurte, există doar 'vin acum', de la mine până la tine, oriunde aşi fi, oriunde ai fi... Şi stăteam pe balcon (şi era frig) şi gândindu-mă la oameni şi locuri şi la unii oameni care ar trebui să fie în unele locuri, am realizat că singurul loc comun este cerul (şi luaţi-o, vă rog, geografic şi nu religios, că mă supăr), iar singurul peisaj comun unor locuri diferite este tot cerul... şi urma unor copaci pe cerul acesta de noapte târzie sau dimineaţă devreme. Aşa că, mai mult pentru mine, am făcut câteva poze la ceea ce se vede din balconul meu, privind puţin în sus. Nu mai vreau să le ţin numai pentru mine, pot fi considerate mostre de fotografie experimentală, oricum eu n-am nici o pretenţie, vreau doar să-mi amintească de locuri şi de oameni. Pentru mine funcţionează...

Poze mari, făcute fără blitz, cu un timp de expunere de 15 secunde, în total vreo 15MB, aveţi răbdare, că merită.

Here, There, Then, Now

Din aeroportul Otopeni până la New York - JFK e o aruncătură de băţ, mai ales dacă zbori cu Delta, pentru că piloţii lor fac drumul cam băţos... da' merge, gropi sunt şi pe pământ. Acu', să zicem că am ajuns in JFK (acesta e aeroportul din New York, omonim cu preşedintele John F. Kennedy), întrebarea este now what? (ne permitem să mai vorbim şi-n limba ţării gazdă). Păi... Mergem la terminalul avionului de Washington. Drumul trece prin beciul aeroportului, prin diverse scări de urgenţă şi checkpoints improvizate - un birou în hol şi atât. Să zicem că ajungem la terminal, unde aşteptăm patru ore pentru că, să zicem, avem avion dar nu şi echipaj. În fine, să presupunem că am ajuns în Washington, DC, mâncăm şi dormim, ca să putem începe povestea.
Washington-ul are puţini locuitori, mai ales în comparaţie cu New York-ul, spaţii mari, bulevarde largi, clădiri impozante pe orizontală şi nu verticală, multă istorie, multă cultură şi mulţi turişti. Oraşul pare să fie foarte practic pentru funcţia pe care o îndeplineşte: în afară de muzee şi monumente, tot centrul este format numai din clădiri administrative, câteva hoteluri si câteva mall-uri. Aşa că un număr mic de locuitori (comparabil cu cel al Constanţei, să zicem), dintre care majoritatea stau, oricum, în suburbii, ocupă un spaţiu foarte mare, mai mare decât Bucureştiul. Cu toate acestea e aglomeraţe şi de oameni şi de maşini şi nu-i tocmai plăcut să vezi cam tot ce-i interesant numai împreună cu turma de turişti. Ce mi-a plăcut e că mulţi dintre ei erau chiar americani, interesaţi de propria cultură şi istorie, copii cu şcoala, bătrâni, grupuri sau indivizi, în fine, un peisaj cam rar pe la noi. E adevărat, la ei aproape totul e gratis, inclusiv The National Gallery of Art, unde poţi vedea mari nume ale artei, din toate timpurile, totul pe gratis. Apropo, au şi Brâncuşi. Sunt foarte interesante şi zonele rezidenţiale (atît din oraş cât şi din suburbii) care au arhitectura aceea tipică americană şi în care chiar şi casele noi sunt construite tot după canonul de acum 200 de ani, din cărămidă roşie sau din lemn.
În New York se schimbă complet peisajul. Mi-a plăcut inclusiv acel feeling de Bucureşti, cu aglomeraţie şi nesimţiţi, haos, trafic... Probabil că deep inside îmi place şi în Bucureşti, dar cum sunt prea obişnuit cu locul, e mai comod să cârcotesc. Ei bine, în NY străzile par mai degrabă tunele unde claustrofob sigur nu s-ar simţi bine. Deşi dezvoltat pe verticală, deşi e plin de oţel şi sticlă încât ai zice că şi asta e ceva specific locului, arhitectura oraşului este impresionantă, iar primii zgârie-nori, de la începutul secolului, sunt adevărate opere de artă.
The Rockefeller Center are şi o mică povestioară: După construcţie, Nelson Rockefeller i-a atribuit lui Diego Rivera sarcina de a decora interiorul. Rezultatul a fost o pictură murală, intitulată Man at the Crossroads, cu motive socialiste (!) care îl avea în centru pe Lenin. Rockefeller (magnat, vicepreşedinte, guvernator al statului New York, simbol al capitalismului american) n-a fost de acord şi i-a cerut lui Rivera să îi pună o pălărie lui Lenin, în ideea să semene cu Lincoln, dar Rivera a refuzat. Astfel, pictura a fost stearsă şi înlocuită cu o alta, American Progress, semnată de artistul catalan Jose Maria Sert. Mai târziu, Rivera a refăcut opera în Mexic după o fotografie făcută de soţia sa imediat după terminarea picturii în clădirea Rockefeller, iar ce a rezultat se poate vedea aici. Poze cu opera lui Sert am făcut şi eu, mai multe găseşte Gogu aici.
Deşi în NY au farmecul lor aparte chiar şi clădirile moderne cu faţade de sticlă, care în Bucureşti mi se par că se potrivesc precum nuca în perete, n-aş putea să mă satur niciodată de stilul Art Deco, tipic oraşului. Acesta, în sine, e un motiv destul de bun încât să rămân forever în New York. Influenţe sunt destule şi în Bucureşti, dar evident, la cu totul altă scară: Palatul Telefoanelor a fost construit după modelul Empire State Building, sediul ArCub de vizavi de ambasada americană este în totalitate construit în acest stil, iar diverse influenţe se pot vedea la clădirile mai vechi de pe Magheru, cum ar fi fosta clădire a Fondului Minier, vizavi de Intercontinental (faţă de str. Batiştei, nu de bulevard).
A fost extraordinar, in special New York-ul, dar vorba românului, fuse şi se duse. Mai sunt, oricum, o mulţime de locuri şi lucruri de descoperit în Bucureşti, ascunse în spatele indiferenţei bucureşteanului sau, mai rău, în spatele unor reclame. Deci, vă ordon: căscaţi ochii.

Poze, pe categorii:

• Toate
• D.C.
• Alexandria
  
• Fairfax (aici am stat eu in Washington, pozele sunt facute pe drumul inspre metrou)
  
• Georgetown
• Lincoln Memorial
• Masonic Temple of Alexandria
• Washington Monument
• Capitol
• Smithsonian Institution
• Sculpture Garden (în faţa Muzeului Hirshhorn există o grădină cu sculpturi moderne, una dintre "atracţiile culturale" gratuite din Washington)
  
• Watergate
• Pentagon
• Potomac (vederi din vapor)
• New York
• Central Park
• Rockefeller Center

Spania - fotoblog

După ce aţi citit aici despre Sfântul Iacob şi aici despre excursia în Spania, urmează un şir cam lung de poze, cu ceva comentarii (nu prea multe). Ordinea nu e întâmplătoare.

Nişte băieţi s-au supărat pe grupul G8, aşa că au pus de miting în Piaţa Vigo...


...deoarece G8 a adoptat Procesul Bologna...


...care presupune universitate pe bani...


...deci sărăcie, căreia i-au dedicat un blog.


În altă ordine de idei, a venit 25 iulie, ziua Sfântului Iacob. Catedrala lui din Santiago...


...a devenit simbolul creştinilor care au pactizat cu arabii, asa că este arsă, simbolic...


...întâi intrarea principală, apoi în întregime.


Apoi au fost proiectate pe faţada ei toate ţările din care au venit pelerini...


...iar la final, petrecerea.


Pentru că suntem în temă, iată catedrala La Sagrada Familia din Barcelona, faţa veche (are şi una nouă, nu ştiu care e faţa şi care e spatele, pentru că sunt la fel de impozante).


La Sagrada Familia: detaliu (faţa veche).


La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).


La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).

La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).


Tot în Barcelona, tot opera lui Gaudí: Parcul Güell (scările).


Parcul Güell (sub terasă).


Mediterana, Barcelona şi intrarea în Parcul Güell (vedere de pe terasă).


La final, un alt oraş care mi-a plăcut foarte mult: A Coruña (poza e şi pe deviantART).


Fin.

Spania - jurnal de bord

Înainte de toate, sunt necesare câteva lămuriri despre zona în care mă aflu: se numeşte Galicia, este autonomă, limbile oficiale sunt castellano (spaniola literară) şi gallego (dialectul regiunii, o limbă care aduce cu portugheza şi italiana). Prin zonă (nordul Spaniei, mai exact) se mai vorbesc euskara (în Ţara Bascilor, limbă, se pare, de origine germanică) şi català (În Cataluña). Capitala Galiciei este Santiago de Compostela, un oraş cam ca Braşovul nostru.

Căpşunarul şi căpşuna

Dimineaţa în România. Aeroportul din Otopeni este plin de şmecheraşi cu figură de recoltatori de căpşuni. S-au ajuns - circulă acum cu avionul, autocarele nu mai sunt demult de nasul lor. fac gălăgie în stilul manelist de la noi. Se strigă unul pe altul ca pe câmp şi sunt proşti. În avion au fost cuminţi, iar în Barcelona le-am pierdut urma de cum au pus piciorul pe pământ (spaniol). Despre Barcelona nu pot spune decât că este o destinaţie pur şi simplu orgasmică. Nu am apucat să văd decât Sagrada Familia, Parque Güell şi Plaza Cataluña, având seara alt avion, cel spre Santiago. Am dat peste panarame române, ţigani şi chiar o babă care cerşea la intrarea în Sagrada Familia (hun hayudo, por favor). În oraş transportul în comun are nişte preţuri cosmice (4 € biletul) , aşa că taxiul a fost de bază (şi e chiar ieftin). Am ajuns înapoi în aeroport şi am constatat că spaniolii au:

• Coca Cola mai bună ca noi
• bomboane M&M mai proaste ca noi
• apă minerală cu gust de apă bucureşteană de robinet.
  

Bolonha é precariedade!!!

Santiago de Compostela mai este, pe lângă (probabil) cel mai important loc de pelerinaj din Europa, şi unul dintre cele mai mari centre universitare spaniole. Studentul român când a auzit că procesul Bologna presupune reducerea cu un an a studiilor superioare, a zis: Super tare frate, şcoală mai puţină!, iar cel spaniol a primit vestea cam sceptic. Studentul român când a auzit că procesul Bologna presupune eliminarea locurilor de la buget indiferent dacă universitatea este de stat sau particulară, a zis: Nu-i nimic, măcar facem şcoală mai puţină, iar cel spaniol a zis, în gallego: Bolonha é precariedade!!! (Bologna ne aduce în sapă de lemn). Nu mai e nevoie de nici o concluzie.
Cât despre sărbătoarea Sfântului Iacob (mai multe despre el citiţi mai la vale, în blogul trecut), a fost într-adevăr organizată impecabil. Totul constă în arderea simbolică a catedralei (prin artificii aşezate pe faţadă şi controlate atent, bineînţeles) deoarece aceasta ar fi devenit, într-un timp, un simbol al creştinilor care au făcut pace cu arabii, spre deosebire de creştinii caare luptau împotriva acestora. Or să apară şi poze când mă voi întoarce in ţară, orice descriere ar fi inutilă.

Sărăcia regelui, bucuria chinezului

Cel mai mare oraş din regiune este A Coruña, probabil şi cel mai mare port spaniol la Atlantic. Se zice că în vechime, un rege de-al lor cam fără bani a cerut consilului din A Coruña bani pentru a ajunge în Austria, la logodnica sa cu care urma să se căsătorească. Consiliul i-a dat bani, iar el, ca răsplată, a decis ca tot aurul şi argintul din coloniile spaniole să intre în ţară prin acel port. Prin urmare oraşul s-a dezvoltat foarte mult şi a devenit una din principalele atracţii turistice din nordul Spaniei, probabil după Barcelona. Este plin de chinezi mici şi galbeni şi cu trei aparate foto de unică folosinţă la gât, absolut încântaţi de ceea ce văd. Regele a fost sărac, trăiască regele...

Aici ciobanii mănâncă peşte...

Nu că ar fi mulţi ciobani, dar este clar că peştele este mai mâncat aici decât la noi în deltă... Aici se mai mănâncă, cu mare poftă, şi raci (!!!) şi caracatiţe. Sincer să fiu, o tentaculă de caracatiţă gătită seamănă cu un furtun tocat şi fiert bine. N-am încercat şi am impresia că n-am pierdut nimic. Să le trăiască vacile, că par mai bune ca ale noastre...

Nesuferitul Iacob care discriminează

Toţi îl ştim pe badea Ion care nu discriminează: l-ar salva de la înec pe negru, deoarece sigur nu e ungur. În aceeaşi situaţie este pus acum Sfântul Iacob de la Compostela, supranumit Santiago matamoros (Sfândul Iacob cel care omoară arabi) încă din vechime. Pe la anul 1070 a început construcţia catedralei din Santiago de Compostela (aceasta fiind şi denumirea localităţii), unde acum se află moaştele sfântului, aceasta având, pe laturi, mai multe capele dedicate fiecare unui sfânt. Cea a lui Iacob are în centru o statuie care îl înfăţişează pe acesta cu sabia în mână, precum Sfântul Gheorghe, doar că sub cal nu este un balaur, ci o grămadă de arabi, capete de arabi, diverse părţi din arabi etc. Acum câţiva ani a început o amplă campanie împotriva discriminării, care a ajuns, într-un final, să-l discrimineze pe Sfântul Iacob. Având un astfel pretext, arabii au cerut insistent să fie scoasă statuia din catedrală. Soluţia de compromis (pentru că, evident, nimeni nu ar fi vrut să ascundă o statuie din 1070) a fost să o înconjoare cu flori, astfel încât să nu se mai vadă arabii omorâţi de Iacob, ci doar Sfântul călare pe cal. Chiar şi cu flori în jurul statuii, avem acum de-a face cu un caz de falsificare a istoriei: cum arabii au dominat Peninsula Iberică multă vreme, Iacob a fost un simbol al luptei pentru creştinătate, legenda spunând că s-a arătat armatei creştine şi a condus-o spre victorie în faţa maurilor, chiar dacă pentru arabi este un personaj nesuferit, ca un fel de Ştefan cel Mare pentru turci. Drept răsplată i-au ridicat o catedrală, el fiind considerat un erou al luptei împotriva păgânilor, doar că acum a rămas eroul fără scopul luptei - i-au ascuns arabii. Se pare că motivul din spatele acestei decizii este faptul că trupele spaniole din Irak au cusută pe uniforme tocmai figura lui Santiago. Care omoară arabi. Şi care, înainte de a-i omorî, i-a supărat bine. Competenţa e o limbă străină nu numai pentru oficialii români...

Tiamat - Do You Dream Of Me?

De la Eugen Erhan, creatorul lui Fredo şi Pidjin, avem acum un videoclip dincolo de cuvinte, pentru o melodie pe măsură: Tiamat - Do You Dream of me?

Pe site-ul lui Eugen găsiţi şi fişierul original (în format quicktime *.MOV) care are o calitate audio-video mult mai bună... sau mi-l puteţi cere mie ;)

Un alt fel de Mr. Bean

Mă obişnuisem să-l văd pe Rowan Atkinson prostindu-se mult şi vorbind puţin. Acum văd nu numai că este un mare actor, dar şi că este foarte inspirat. Enjoy :)