Înot

A fost o dată ca niciodată, dar între timp a murit. De-a lungul scurtei sale existenţe a acumulat noţiuni complexe despre timp şi spaţiu, cum ar fi parcurgerea distanţelor scurte într-un timp foarte lung, poze cu copaci şi o ură neînfrânată faţă de babe confuze. Pe când era încă, făcea scufundări în mări albastru-infinite şi apoi nu înţelegea de ce se întorcea mai uşoară şi cu un puternic sentiment al unei lipse pronunţate, cu toate că nu exista echipament standard pentru scufundări, era necesar doar curaj şi o declaraţie pe propria răspundere. După ceva timp a înţeles că o lipsă în plus înseamnă mai mult în minus şi a hotărât să renunţe la scufundări, păcătos obicei care aducea o pagubă mai mare cu cât plăcerea era mai mare.

Şi albastrul infinit s-a terminat.

Apa e bună, apa înseamnă viaţă şi consistenţă în inconsecvenţă, apa e bună. Prea bună. Dar singura condiţie pentru scufundări nu mai era îndeplinită, a pierdut curajul şi, implicit, dorinţa de a scrie declaraţii pe propria răspundere. Putea alege oricând răspunderea altuia, decizie cinică şi cu nimic mai benefică, dar cel puţin s-a mai putut simţi bine o perioadă prin bunăvoinţa celor care îi împrumutau răspundere. Mult timp nu a putut funcţiona aşa. Dar apa fiind bună, nu putea sta departe de ea nicicum şi a ales derìva. Derivà în derivă derivata vieţii fără să înţeleagă procesul invers al integrării în apa bună. Era o apă de consistenţă variabilă, culori nehotărâte şi cu o faună bogată în peşti de prin Gara de Nord, fiinţe amabile şi săritoare. Derìva este comodă şi suficientă, hrană pentru suflet şi spirit, stare de veghe implicit asumată şi niciodată dezvoltată.

Ape tulburi, ce ascund e bun pierdut.

Apa roade, erodează, topeşte şi amestecă, dezbină şi cucereşte, prieten fals şi metaforă proastă. O dată aleasă deriva, cu un istoric bogat al scufundărilor în spate, a fost firească alegerea unei noi scufundări, în apă înşelătoare, tulbure, peştoasă şi nehotărâtă. Să înceapă atunci orgia pierderilor, pagubelor şi victimelor colaterale, a compromisurilor şi a bunei înţelegeri între fiinţa firavă şi tot ceea ce a pierdut în apa mătăsoasă precum rochia unei doamne prea uzate în viaţă şi de viaţă, o petrecere a lipsurilor şi a pierderii cu bucurie a încă o parte din ceea ce tocmai fusese. Să înceapă sfârşitul, cu muzică şi dansuri, ca şi cum nu îi mai urmează nimic.

Era pe cand nu s-a zarit, Azi o vedem, si nu e.

Începe discret, acaparează tot şi explodează într-un bâlci al deşertăciunilor, maniere îndoielnice şi proaste obiceiuri, vicii ilegale şi relaţii imorale, substantiv şi atribut, la naiba cu toate, oricum o să moară.

Aici nu trăieşte nimeni

Mi-ar plăcea să cred că unii oameni mă observă aşa cum îi observ şi eu în fiecare zi. Sunt mereu aceiaşi, mergând mereu spre aceeaşi destinaţie, mereu la aceeaşi oră. Mă cunosc, sunt un observator foarte bun a tot ceea ce se întâmplă în jurul meu şi cred ca aş putea fi un detectiv excelent. Dar ceilalţi îşi dau oare seama că împart atâtea dimineţi urâte, metrouri pictate şi întârziate, aceeaşi atmosferă, acelaşi tot cu atât de mulţi alţii tot la fel ca ei?

Suntem roboţei programaţi să facem acelaşi ceva într-una. Depindem toţi de aceleaşi condiţii care păstrează repetiţia, pentru că trăim toţi în aceeaşi structură repetitivă (for, while, do...while, la alegere), fără să ne dăm seama.

Well, ignorance is bliss, they say...

Dar chiar nimeni nu îşi dă seama? Nu observă nimeni că sunt mereu aceiaşi oameni peste tot? Sau poate suntem într-atât de răi încât să refuzăm o minimă empatizare cu un om cu care împărţim aceeaşi soartă şi acelaşi metrou... V-aş recunoaşte pe toţi şi v-aş zice unde vă urcaţi, unde coborâţi, cu ce vă îmbrăcaţi şi, cu un minim efort, cât de întunecată este dimineaţa voastră. Pentru că refuz să cred în fericirea necondiţionată la ora 7 dimineaţa.

Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu o figură cunoscută şi să îmi spună ceva, ca să pot crede că nu suntem, de fapt, morţi. Nu există vreo urmă de viaţă în metroul de la ora 7.24.

Retrag. Îmi place moşul care urcă la Piaţa Iancului, stă întotdeauna la capătul vagonului 2 şi nu se ţine niciodată de bare. Şi face fandări ca să îşi menţină echilibrul. În rest sunteţi nişte morţi.

Dacă mă (re)cunoşti, arată-mi că eşti viu.

Dualitate

Drumul şerpuieşte printre câteva râpe în care câmpia parcă s-a rupt. Un drum care merge, prin căldură şi pustiu, de nicăieri către nicăieri, prin sate uitate, parcă părăsite, în care doar câţiva bătrâni săraci, arşi de soare şi îmbătrâniţi înainte de vreme mai stau mărturie că cineva încă mai trăieşte acolo. Câini care latră în gol şi mugete nedefinite completează peisajul, adâncind şi mai mult pustietatea acestui loc în care nimicul şi zădărnicia sunt palpabile.

Câmpul verde, rupt parcă în două de o râpă, este brăzdat de un drum păzit pe margini de plopi înalţi, de-o seamă cu regele Carol I. În spate, câmpia se continuă până la Dunăre, ruptă ici şi colo de alte râpe şi ocolind păduri bătrâne şi dese, despre care se spune că adăposteau haiducii de demult. Înainte, drumul merge spre munţi, până întâlneşte Dâmboviţa, trecând prin sate mici în care timpul se măsoară altfel. Pe aceste pământuri, de fapt, nu există unităţi de măsură, totul există ca să existe în sine, în armonie. Au rămas puţini oameni în aceste aşezări; mulţi au preferat, de-a lungul timpului, viteza oraşelor, dar cei care au rămas sunt singurii care ştiu cum se trăieşte cu adevărat, ceilalţi ştiu doar să locuiască în oraş.

***

Mă întreb câteodată cine are nevoie de mine, sau, mai exact, de ce exist. Fără îndoială că exist într-o multitudine de forme, imagini, trăiri, senzaţii, care puse cap la cap formează imaginea cuiva despre mine şi, poate, un motiv pentru care exist. Altcineva are, cu siguranţă, altă imagine şi alt motiv pentru existenţa mea. Nu te întreb pe tine de ce exist, pentru că îmi vei spune de ce exist pentru tine. Şi tu la fel. Dar eu, pentru mine, de ce exist? Cine să-mi răspundă, imaginea din oglindă? Poate că eu mă definesc prin propriile acţiuni, eu sunt tot ce fac pentru tine. Dar eu pentru mine cine sunt? Exist doar pentru alţii şi mă pot alcătui, din bucăţi, privindu-mă prin alţii?

Ce norocoşi trebuie să fie toţi aceia care au o meserie frumoasă, care le place. Nu înţeleg cine a stabilit ca cineva să se prezine spunându-şi întâi profesia şi apoi numele, dar cu siguranţă trebuie să fi fost un om tare comod, care s-a săturat să pună două întrebări. E simplu, „Ion popescu, Inginer” răspunde atât la „Cine eşti?” cât şi la „Ce faci?”. Suficient pentru a defini persoana şi a avea o părere, atâta timp cât lumea, în general, nu are nevoie de prezentări ca „Ion Popescu, inginer, ateu, necăsătorit, nu folosesc prezervativ”. Orice problemă existenţială este, deci, inutilă, atâta timp cât lumea nu necesită decât trei cuvinte ca să te definească. Te-a definit, deci exişti; şi eşti acelaşi Ion, acelaşi Popescu şi chiar acelaşi inginer pentru toţi şi trăieşti prin asta, pentru asta, şi eventual pentru a-ţi forma o familie numeroasă, de vreme ce nu foloseşti prezervativ.

***

Câteodată vreau să mă plimb prin ploaie, dar când începe, mă adăpostesc repede pentru că nu am umbrelă. Câteodată vreau să fac ceva, orice, undeva, oriunde, şi când ajung acolo nu mai vreau. Câteodată deschid Photoshop-ul, cine ştie pentru ce, pentru a mă trezi mai târziu cu Word-ul în faţă, scriind despre dualitate.

Tu cine eşti? Eu cine sunt?

Ce se intampla atunci cand o iei la stanga?

Schimbam macazul...


...ajungem nicaieri.

14.10.2009, 02:10. Am insomnii.

Nimic

Mă întreb câteodată de ce trebuie să lăsăm impresia că avem ceva de spus? De ce ar trebui să avem ceva de spus? Suntem nimic. Cu puţin noroc, poate că eu am o poveste. Poate că şi tu ai o poveste, ceea ce ne face să fim nimic cu poveste. Dar fugim în toate direcţiile şi ne zbatem pentru nimic, nimicul nostru, nimicul nimicului, cu toate că statornicul, cunoscutul, neschimbatul ne place întotdeauna. Suntem în continuă schimbare, pentru a obţine nimicul absolut, cu toate că schimbarea ne sperie. E trist cum nişte nimici mişcători şi schimbători se îngrozesc atunci când altceva din unversul lor apropiat se schimbă.
Mie îmi plac locurile, se schimbă rar, iar schimbarea este adesea definitivă. E ironic cum nimicii au pus stăpânire pe locuri. Pe ideea de loc în sine. Aici e locul meu, aici e locul tau, aici e locul nimicului cu care nu mai vreau sa vorbesc dar îmi place locul lui şi o să i'l iau cândva. Suntem nişte nimici nedemni.
În special îmi plac străzile, pentru că sunt martore la cele mai multe poveşti de pe lume. Poveşti de nimic, dar poveşti. Cu toate că nimicul nu ar merita să aibă o poveste, el o are şi o împarte întâi cu locul său şi cu locurile prin care trece, înainte de a ajunge să împărtăşească povestea altui nimic care va zice "aşa e" şi apoi va trece la următoarea poveste a următorului nimic.
Un loc este martorul mut al unei poveşti, al mai multor, sau poate chiar al tuturor poveştilor tuturor nimicilor de pe lume. Uneori spunem că ne simţim mai bine pentru că am fost într'un loc anume, şi, din păcate, altă recunoştinţă nici nu mai primeşte acel loc. Dar ce ar putea face un nimic chinuit, mic şi schimbător pentru un loc, care în sine, prin definiţie, este opusul tuturor atributelor nimicului?
Nimicii întotdeauna pleacă, înainte sau înapoi, aici sau acolo, niciodată nu rămân. Şi se agită pentru nimicul nimicului lor şi se zbat să facă ceva pentru totdeauna. Nimic pentru totdeauna. Eu de ce aş mai face ceva, orice? Poate că nu mă mulţumesc cu condiţia mea, dar nu pot face nimic pentru asta. Sau tocmai ca pot face. Nimic. Mă nasc, mă zbat, mă plâng, mă dau cu capul de pereţi, mă chinui, mor. Aş vrea să fiu un loc. Dar sunt nimic.

Eşti un bec

Pouf. S'a dus şi ăsta.

Ieri nu mai este

Stăteam într'o cameră plină cu oameni din trecut. Cazul îi surescita şi era atâta gălăgie încât judecătorul renunţase la judecată şi citea un ziar de acum doi ani. Lumea se agita din ce în ce mai tare şi începuseră să se facă auzite voci care cereau pedepse cât mai aspre, în timp ce procesul lor al trecutului mă amuza, ceea ce pe ei, se pare, îi irita. Judecătorul, după ce a terminat ziarul, a luat un Mers al trenurilor tot de acum doi ani pe care parcă îl citea cu mult mai mult interes decât acel ziar cu ştiri expirate. La un moment dat, după ce a studiat cu atenţie câteva pagini din acel Mers al trenurilor de demult, a încercat să facă linişte în sală, ceea ce a şi reuşit într'o oarecare măsură. Şi'a început discursul acuzându'mă că am îndrăznit să privesc înainte, uitând de ceea ce a fost. Îl ascultam amuzat în timp ce simţeam din nou, după multă vreme, cum e să'mi fie dor.

Azi

Te naşti

Multă vreme, în mijlocul străzii a fost o clădire rotundă cu colţuri şi cu acoperiş de oglindă. Ea era mare dar înăuntru nu se întâmpla niciodată nimic. Lângă unul din colţurile clădirii rotunde era o dugheană strâmbă unde se vindea o shaorma bună şi gogoşi. Clădirea a fost părăsită dinainte de a fi construită şi lumea nici nu mai ştia că există. Oamenii treceau pe'acolo doar când voiau o shaorma sau când aşteptau troleibuzul.
Într'o zi a venit un om şi a spart o oglindă dintr'un acoperiş. În altă zi a venit un om şi a spart tot acoperişul. Apoi a venit un om care a plecat cu un colţ al clădirii rotunde. În altă zi cineva a mai plecat cu un colţ. Abia atunci au putut intra înăuntru nişte oameni şi au fost foarte surprinşi să constate că înăuntru clădirea rotundă avea pereţi. În câteva zile au plecat cu toti pereţii. Într'un final din clădirea rotundă au rămas doar colţurile, pe care un om le'a luat, unul câte unul, pentru că niciodată nu se ştie când nişte colţuri pot fi utile la capul omului.
Şi aşa, în scurt timp, din clădirea rotundă nu a mai rămas decât un pat de pământ în forma unui cerc care a avut cândva colţuri. Azi a murit o clădire rotundă cu colţuri. O chema Paraschiva şi a fost o clădire bună.

Mori

Azi, acum, eu, toţi

Un tramvai gol. O stradă întunecată. Lapoviţă, frig şi dezumanizare. Vineri 13, piaza rea, o pisică neagră şi multă iubire. Cine şi'ar fi imaginat că oamenii sunt goi pe sub haine? O goliciune ruşinoasă şi fragilă, oameni fragili ce pot fi desfiinţaţi cu o pană de porumbel. Un secret ştiut de toată lumea şi ascuns bine. Îndrăzneala de a simţi şi pragmatismul raţiunii, amândouă ca soarele şi luna, nu se întâlnesc niciodată în acelaşi om în acelaşi timp. Superioritatea înţeleasă greşit a câinelui care îşi muşcă stăpânul. Superioritatea înţeleasă greşit a stăpânului. Nenorocirea care nu vine singură şi singurătatea în doi din mijlocul pustiului. Oameni care nu mai au simţul sentimentului şi nici al raţiunii. Oameni neoameni dresaţi mai bine decât un câine. Oameni ce reacţionează mereu previzibil la stimuli mereu previzibili. Un om rutinard care nu poate exista decât în tiparele în care singur s'a constrâns. Comoditatea de a nu explora necunoscutul. Comoditatea de a crede în dragostea adevărată. Siguranţa de a exista pentru ceea ce a fost şi nu ceea ce va fi. Suntem un puzzle din care lipsesc piese, iar pe mine mă doare capul.

Ianuarie ca noiembrie

Pe timp de vreme rea şi oamenii sunt mai răi. Afară totul se prelinge, aşa şi conştiinţa omului, se scurge picătură cu picătură până când nu mai rămâne nimic. Acum oamenii sunt mai goi, fără simţământ, fără conştiinţă, nimic mai mult decât nişte animale bipede. Îngrozitor. Aştept vara.

Revedere

...sau o altă vedere asupra uitării.

Stam pe piatra rece şi mă gândeam la mortul de sub mine. Nu cred că l’am cunoscut, aşa cum nu cred că am cunoscut pe nici unul din vecinii lui. E trist, dar nu mă simt cu nimic vinovat faţă de nimeni, acum când uitarea se lasă peste tot ce a fost, cel puţin din partea mea nu e cu intenţie. Gândurile vin şi pleacă, mi’e imposibil să mă concentrez la ceva, când văd lângă mine o bătrână. Nu mai ştiu ce i’am spus, dar ştiu că a început să îmi facă morală despre drumuri. Că am mers pe drumul greşit. I’auzi, domn’e, mamaie călare pe mormânt îmi spune că am mers pe drumul greşit. Şi eu, tataie călare pe mormânt, m’am găsit să comentez. N’am zis nimic, dar mă gândesc şi eu, ca omu’ care şade pe cavou şi cugetă: oare mamaie de lângă mine, cu atâta teorie şi morală, să fi ascultat de propriile sfaturi? Când vii degeaba în cimitir, te aşezi pe un mormânt, îi faci morală unui străin şi apoi pleci… No bun, nu am mai dus gândul până la capăt că veniseră câinii după mine, aşa că am plecat, să’i conduc înapoi spre oraş. Mă îndreptam spre staţia de troleibuz când trec pe lângă un telefon public. Când sunt lângă el, sună… N’am răspuns, şi ce rău îmi pare… O dată în viaţă sună un telefon şi poate fi pentru mine, şi atunci nu răspund. Aşa am făcut mereu, pentru că mereu am ratat ocaziile care mi s’au arătat, în timp ce, între ocazii arătate, mă plângeam că nu se întâmplă niciodată nimic. Uit gândurile cu care am început, atent la gheaţa de pe jos. E groaznic de frig, pârâul din parc a îngheţat complet, câţiva copii tropăie cu toată greutatea pe gheaţă şi n’au nimic. Cu capul în nori, atât cât frigul mă lasă, ajung în staţie. Un alt tataie mă întreabă cât e ceasul, îi răspund, îmi urează sărbători fericite şi apoi începe să alerge în lungul staţiei. Mă uit puţin cam chiorâş la el, parcă aş prefera’o pe colega de mormânt cu drumurile ei cu tot, decât un moş surescitat care fuge în toate direcţiile. Vine troleibuzul şi moşul, surprinzător, se aşează şi stă liniştit. Mă gândesc în continuare la întâmplarea din cimitir, la femeia cu drumurile ei, dacă o avea dreptate sau nu – nu ştiu, dar eu am mai întâlnit'o. Şi revederea în cimitir, pe un mormânt, nu poate fi decât un semn rău.

Uitare

Un ger cumplit şi o ceaţă groasă se lasă în fiecare dimineaţă peste străzile oraşului pustiu. O linişte neobişnuită învăluie străzile gri şi reci, doar din când în când o haită de câini stârneşte ecouri lungi care se lovesc de pereţii goi ai clădirilor înalte de la şosea. Pe lângă fântâna arteziană de mult secată trece un troleibuz gol ce parcă nici şofer nu are şi depăşeşte în viteză un bătrân îmbrăcat elegant ce pare să meargă înspre cimitir. Câţiva câini se ţin în linişte după el, mergând încet prin ceaţă şi frig.
Bătrânul s’a oprit o clipă şi a privit descumpănit troleibuzul care l’a depăşit înainte de staţie, apoi porneşte încet mai departe, hotărât să meargă pe jos. Câinii nu l’au mai urmărit şi în cimitir, ci au intrat în ceea ce a fost cândva o florărie, acum o gheretă în paragină prin care bate vântul. Înaintând încet prin ceaţă, bătrânul pare înconjurat de o luminoasă aură de confuzie, privind cu atenţie, dar fără folos, la mormintele din jurul său, toate străine. Pentru o clipă a încercat să îşi amintească ce anume caută, dar nu a reuşit să îşi amintească nici un nume, nici un loc… nici măcar dacă a vrut într’adevăr să caute pe cineva. Se aşeză pe un cavou, încercând, cu orice chip, să îşi amintească de vreo rudă, de vreo cunoştinţă, dar în zadar, el nu mai cunoştea pe nimeni şi de nici o rudă nu îşi mai amintea.
Fără să bage de seamă, o bătrână apăru de nicăieri şi se aşeză lângă el. O vreme nu îşi spuseră nimic, apoi el spuse, foarte firesc:
-Nici tu n’ai găsit pe nimeni, nu?
-N’am găsit şi pentru o clipă m’am speriat că poate şi morţii m’au uitat.
-Ei nu mai contează, mie mi’e teamă să nu mă fi uitat deja copiii… dar nici nu mai ţin minte dacă am avut vreodată copii. Dacă aş fi avut, poate că mi’ar mai fi scris din când în când… dar mie nu îmi scrie nimeni niciodată.
-Eu nu mai ştiu nimic de nimeni… şi totuşi mi se pare că te cunosc de undeva.
-Aşa e, şi eu am această impresie. Dar oare de unde?
-Poate că am uitat cam multe la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu pe unde or fi copiii mei, dacă oi avea. Nu ştiu daca noi doi am fost vecini, colegi, fraţi sau dacă am trăit o poveste de dragoste împreună şi nu ştiu nici când s’o fi întâmplat asta. Orice ar fi fost, să ştii că s’a terminat urât, pentru că altfel nu am fi ajuns aici.
-Cum adică?
-Adică doi străini care stau pe un mormânt şi vorbesc despre uitare. Orice ar fi fost între noi, dacă nu se termina urât, acum nu mai eram doi străini.
-O spui ca pe un reproş, dar daca eu nu mai ştiu nimic despre mine, despre familia mea, despre ce am făcut eu viaţa asta, cum aş putea şti în cel fel ţi’am greşit?
-S’a terminat urât şi nu ştiu din vina cui. Dar am greşit amândoi pentru că nu am vrut să urmăm aceeaşi cale cunoscută, deşi grea, ci am mers înainte ca orbii şi ne’am pierdut. Nu ar trebui să ne fie ruşine de uitarea noastră, pentru că noi am fost primii care au uitat şi abia apoi am fost uitaţi de către ceilalţi.

Bună dimineaţa, sau nu?

Într'o dimineaţă ingrată toţi oamenii sunt dezintegraţi. Dimineaţa oamenii mor iar supravieţuitorii vor muri dimineaţa următoare. O zi proastă începe cu o dimineaţă urâtă, iar o dimineaţă e cu atat mai urâtă dacă ziua dinaintea ei a fost urâtă. Orice zi începe prost, cu o dimineaţă. Orice săptămână, lună, sau an - la fel.
Tot ce e neplăcut, rău, trist sau îngrozitor se întâmplă dimineaţa. Chiar dacă nu e aşa, în dimineaţa urmatoare ne vom aminti tot, pentru a începe ziua prost. Toţi ştim să începem o zi prost. Sau o zi proastă (mai direct).

Voiam doar sa spun că nu îi înţeleg pe toţi oamenii care se bucură de o nouă dimineaţă. Prefer seara. Mulţumesc. A fost ora 06:13.

În lipsă

Şi dacă ai fi mort? Decedat şi în sicriu, înconjurat de viaţă... ce ai face? Ai o gaură unde trebuia să fie inima, dacă ai umple'o cu suflet, ai învia? Şi dacă da? Te'ai îngropa cu sufletul tău? Aţi rămâne împreună de'acum încolo, pentru că se poate? Pentru că până acum nu s'a putut? Şi dacă nu?
Ai o nevoie biologică de a avea o inimă. La ce bun? Este pompa de benzină a maşinii. Doar că e a ta. La ce bun? Mergi pe jos când se strică maşina. Îţi împingi maşina mai pe margine. Hai că poţi.
Eşti un corp eşuat, bună ziua şi ţie. Ce nu mai faci? Nu exişti pentru că exişti prea mult şi nu te găseşti pentru că eşti peste tot. Dar ai o gaură acolo unde e inima...
Eşti o rablă. Ai un suflet care te dă la schimb cu o maşină nouă. Programul rabla. Bună dimineaţa, eu sunt presa, tu nu mai eşti. Şi dacă ai fi, cu tot cu gaura acolo unde e inima? Cred că aş fi un suflet foarte nemulţumit, fără pompă de benzină la o maşină decedată de mult. Piese din dezmembrări. Moartea altuia îşi găseşte loc în tine şi îţi dă viaţă. O pompă veche de benzină încă funcţională. Bună ziua, dar suflet mai aveţi?
Eşti un dezintegrat, un neintegrat şi un ingrat ce se caută pe sine printre mii de bucăţi ale propriului sine, pentru că eşti toate picăturile ploii, separat şi niciodată împreună. Eşti un prost cu o gaură acolo unde e inima. Eşti tu, eşti el, eşti noi şi sunt eu, sunteţi voi şi toţi suntem tu, eşti mulţi. Eşti praf în vânt şi uneori în ochi. Eşti durerea mea de cap şi de spate, eşti bucuria cafelei de dimineaţă, nevoia celei de la prânz şi a tuturor celorlalte cafele de peste zi. Eşti o piatră în pantof şi ai o gaură acolo unde e inima.

In currents of cobalt
You storm through my heart
To sever, to puncture
The memories that burn
Let sweep through the arteries
In sharp stabs of pain
Your talonlike fingers to kill me again

Drag me down, in passionate sighs
With the ocean above me
And flames in my eyes
And grant me a life I can live
Without...

Ceva nu e bine...

In primul rand, am buton de dublu-click la mouse.
Apoi, voiam sa scriu ceva. O abureala. Despre cum eu, de fapt, nu sunt blogger. O lista de motive bine argumentate in acest sens. In ideea ca eu aburesc in general si, de fapt, scopul comunicat de textul ce era sa fie, este de fapt, altul. Un scop ce reflecta statutul meu de emo care nu recunoaste ca e emo. Pentru ca sunt emo, dar nu recunosc, sa zicem ca erau (de fapt, sunt) probleme metafizice ascunse in spatele unei liste de motive pentru care eu nu sunt blogger. Adica o abureala generala si abstracta de nu s-ar fi prins nimeni ce vreau sa spun, nici macar persoana vizata. De fapt, de'asta nu sunt blogger, ca nu scriu pentru audienta ci pentru unul, altul... si astept sa se prinda. Si nu se prind (cu o exceptie, jos palaria, dar acum nu te mai priveste). Vai, ce urat. Face-mi-s-ar rusine. Acum, rusinat tot de abia mai vad tastatura, ajung la problemele metafizice. Da. Voi spune explicit... err, nu. M-am razgandit. Ce pacat. Noapte buna.

You should know, actually...

Blog care este suspect

Ce fac acum? De ce sunt aici? sunt intrebări fireşti atunci când nu îţi place nici ce faci şi nici unde te afli. Se cer explicaţii. Se dau explicaţii care nu mulţumesc pe nimeni. Se caută explicaţii în altă parte, până când lăsăm totul baltă şi ne apucăm de ceva ce ne place mai mult. Veşnica consecvenţă, niciodată nu i-a plăcut de mine... de veşnica pomenire nu mai spun nimic că iar sunt după parastas.
Caut şi eu acum răspunsuri la întrebările de mai la deal. Şi pentru mine, şi pentru restul lumii, care probabil a înţeles că eu am aici o mare colecţie de metafore metafizice de neînţeles şi că vorbesc despre tot şi toate, de la parastase la nemurirea lumii (şi imposibilitatea de a-i face parastas, probabil). Pentru că am folosit de prea multe ori pe metrul liniar (că o frază nu poate avea metri patraţi, nu?), o să renunţ să folosesc cuvântul parastas în cele ce urmează, că e urât. Revenind la presupusele metafore de prin paginile, şi anume, care sunt de faţă, ei bine, acestea nu există. Metaforele. Adică abstractizarea unui fapt banal si concret. Nimeni nu vrea să conceptualizeze ceva ce te loveşte în faţă precum tramvaiul 41 când coboară podul Grand, pentru că de fapt nu e nimic in everybody's face aici, ci, punctual, just in your face, respectiv faţa unui om cât se poate de concret, pe care o lovesc (faţa) cu o situaţie în care este implicat, cât se poate de concretă, om care oricum nu citeşte blogul, cât se poate de neinteresant.
O singură dată am avut o reacţie din partea unui asemenea om, care s-a simţit lovit în faţă de blog precum tramvaiul 41 care coboară podul Grand. Şi mi-a zis. So all is not lost! Prin urmare, acum dacă vreau să zic că cineva se poartă suspect în ultima vreme, chiar am şanse să-l îndrept pe păcătos? Incredibil, mai repede făceam colivă, ah, dar nu, am zis că nu mai vorbesc de parastase, dar era o colivă întru amintirea vremilor nesuspecte din viaţa omului vizat. Da, bă. Suspectule care eşti tu suspect şi nici nu ştii dacă vorbesc în general sau chiar am greşit genul substantivelor care sunt ele şi anume masculine în fraza care te vizează pentru că eşti tu suspect de suspect care eşti tu suspect. Băi suspectule.
Bă ce nu-mi place când derapează fraza în stilul Mircea Badea. Suspect, să mor io.

Zâmbet pe stradă

De câte ori ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să-ţi zâmbească un om? Cam rar... mai des îţi poate zâmbi o ţeavă...

lumini, umbre... pixeli si noise

Acum 15 minute (este 30.05.'08, 01:55) m-am supărat pe spaţiu. N-am mai vrut distanţe, de fapt n-am mai vrut locuri separate, am vrut ca 'aici' să fie 'acolo' şi 'dincolo' si 'peste tot' în acelaşi timp. Să ştiu că nu există drumuri lungi sau scurte, există doar 'vin acum', de la mine până la tine, oriunde aşi fi, oriunde ai fi... Şi stăteam pe balcon (şi era frig) şi gândindu-mă la oameni şi locuri şi la unii oameni care ar trebui să fie în unele locuri, am realizat că singurul loc comun este cerul (şi luaţi-o, vă rog, geografic şi nu religios, că mă supăr), iar singurul peisaj comun unor locuri diferite este tot cerul... şi urma unor copaci pe cerul acesta de noapte târzie sau dimineaţă devreme. Aşa că, mai mult pentru mine, am făcut câteva poze la ceea ce se vede din balconul meu, privind puţin în sus. Nu mai vreau să le ţin numai pentru mine, pot fi considerate mostre de fotografie experimentală, oricum eu n-am nici o pretenţie, vreau doar să-mi amintească de locuri şi de oameni. Pentru mine funcţionează...

Poze mari, făcute fără blitz, cu un timp de expunere de 15 secunde, în total vreo 15MB, aveţi răbdare, că merită.

Hope

O dată am să mă sui pe acoperiş doar ca să respir noaptea şi să fiu mai aproape de cer şi de norii mari, rozalii de la luminile oraşului. În Bucureşti, noaptea e altfel, toţi oamenii care s-au agitat toată ziua au dispărut şi eu sunt singurul care a rămas, pe balcon, faţă în faţă cu nişte cireşe din pom şi totuşi departe de ele. Nu mai e nimeni altcineva, nu mai există nimeni altcineva şi eu sunt singur, între două zile agitate, noaptea, restul lumii... a încetat să mai existe, pentru câteva ore. Nu mi-ar plăcea noaptea la ţară, noaptea are farmec doar acolo unde contrastează cu nişte oameni care au trecut cândva pe-acolo şi s-au agitat, au trăit, s-au enervat şi... au dispărut, ca să apară din nou, chiar la primul răsărit. Şi o să stau pe casă şi o să respir noaptea şi o să fiu mai aproape de cer, pentru că dacă eşti mai aproape de cer, eşti mai aproape de orice şi de oricine.

When you look at me
From your own century
I may seem to be
Strange archeology...
But when the winds blow
From this direction
You may sense me there
In your reflection
I think I feel you
But I will never know
As the swallows leave
And the children grow.

As I think of you
From this dark century
I will always be
With generosity
That we both may share
The hope in hearing
That we're not just

Spirits disappearing.

Constatare

Life sucks and then you die.