Hope

O dată am să mă sui pe acoperiş doar ca să respir noaptea şi să fiu mai aproape de cer şi de norii mari, rozalii de la luminile oraşului. În Bucureşti, noaptea e altfel, toţi oamenii care s-au agitat toată ziua au dispărut şi eu sunt singurul care a rămas, pe balcon, faţă în faţă cu nişte cireşe din pom şi totuşi departe de ele. Nu mai e nimeni altcineva, nu mai există nimeni altcineva şi eu sunt singur, între două zile agitate, noaptea, restul lumii... a încetat să mai existe, pentru câteva ore. Nu mi-ar plăcea noaptea la ţară, noaptea are farmec doar acolo unde contrastează cu nişte oameni care au trecut cândva pe-acolo şi s-au agitat, au trăit, s-au enervat şi... au dispărut, ca să apară din nou, chiar la primul răsărit. Şi o să stau pe casă şi o să respir noaptea şi o să fiu mai aproape de cer, pentru că dacă eşti mai aproape de cer, eşti mai aproape de orice şi de oricine.

When you look at me
From your own century
I may seem to be
Strange archeology...
But when the winds blow
From this direction
You may sense me there
In your reflection
I think I feel you
But I will never know
As the swallows leave
And the children grow.

As I think of you
From this dark century
I will always be
With generosity
That we both may share
The hope in hearing
That we're not just

Spirits disappearing.