Capitala culturii e doar parţială

De Crăciun am fost la Sibiu, mai mult ca să am parte de liniştea zilelor de 25 şi 26 decembrie, în care oraşul este pustiu pentru că oamenii sunt ori acasă, ori la urgenţă, în ambele situaţii refăcându-se după masa de Crăciun. Într-adevăr, nu m-am înşelat şi în aceste zile a fost cu adevărat gol oraşul, deci, printre altele, propice pentru pozat. Cu scopul pozatului, la un moment dat am decis să ajung în cel mai înalt punct din oraş, şi anume Dealul Guşteriţa. Cartierul omonim, sat alipit oraşului, este un Rahova - cel bucureştean, că şi Sibiul are unul - fără blocuri şi strâmb, urcat pe un deal şi cu străzi abrupte. Prin zonă nu trece nici o stradă importantă, cartierul aflat între două drumuri naţionale (unul spre Mediaş, celălalt spre Sighişoara) dar netangent nici unuia este legat de oraş printr-o stradă ce pleacă chiar din centrul capitalei culturii şi care se pierde printre casele simple, multe dărăpănate, ajungând în fine la porţile unei fabrici de cărămidă. Partea aferentă cartierului din şoseaua de legătură se numeşte, simplu, strada Podului. Numele vine, normal, de la un pod peste râul Cibin, care separă total oraşul de cartier. La un moment dat, din aceast drum urcă pe un deal băţos câteva străzi cu nume de copaci. Dacă reţin bine, strada Mălinului este cea care urcă cel mai mult, ajungând într-un punct înalt, dar accesibil practic oricui are chef de urcat un drum pietruit nu foarte prietenos pentru picioare, dar cu care Daciile 1300 se împacă de nevoie. Încrengătura de străzi ocupă o bună parte din deal, nici o stradă nefiind sistematizată în vreun fel; ele oscilează şi pe verticală, şi pe orizontală, fără discriminare, parcă în ciuda turiştilor învăţaţi cu oraşul care vin pe dealul Guşteriţei fie pentru crucea care priveşte asupra oraşului asemenea celei de la Buşteni, fie pentru a avea o vedere panoramică asupra întregii zone. Ajuns sus, după aproape 20 de minute într-un autobuz supraîncălzit - căldura amplifică mirosul! - şi populat cu ţăranorăşeni gălăgioşi, cu paporniţe şi alte accesorii specifice, şi apoi după alte 15 minute de urcat pe străzi pustii, constat că n-am ce poza înspre oraşul de la poalele dealului, că e ceaţă. După câteva poze mai mult în sus decât în jos, cobor pe aceleaşi străzi pustii. În jur totul pare mort, stătut, trist şi rămas aşa de multă vreme, ca şi cum timpul ar fi trecut pe lângă Guşteriţa. Deodată, un muc suflat sparge liniştea în cartier. Apoi tăcere. Dintr-o casă fosforescentă, vopsită în portocaliu şi galben, se aude, suav, o manea. La poalele dealului, aproape de strada Podului, doi bătrâni îşi iau la revedere, apoi unul se suie într-o Dacie de-o seamă cu el şi pleacă, cu motorul ambalat la maxim, spre Capitala Culturii, care practic n-a trecut râul ca să ajungă şi la guşteriţeni, deşi teoretic titulatura ne onorează întreaga ţară.