Un tramvai gol. O stradă întunecată. Lapoviţă, frig şi dezumanizare. Vineri 13, piaza rea, o pisică neagră şi multă iubire. Cine şi'ar fi imaginat că oamenii sunt goi pe sub haine? O goliciune ruşinoasă şi fragilă, oameni fragili ce pot fi desfiinţaţi cu o pană de porumbel. Un secret ştiut de toată lumea şi ascuns bine. Îndrăzneala de a simţi şi pragmatismul raţiunii, amândouă ca soarele şi luna, nu se întâlnesc niciodată în acelaşi om în acelaşi timp. Superioritatea înţeleasă greşit a câinelui care îşi muşcă stăpânul. Superioritatea înţeleasă greşit a stăpânului. Nenorocirea care nu vine singură şi singurătatea în doi din mijlocul pustiului. Oameni care nu mai au simţul sentimentului şi nici al raţiunii. Oameni neoameni dresaţi mai bine decât un câine. Oameni ce reacţionează mereu previzibil la stimuli mereu previzibili. Un om rutinard care nu poate exista decât în tiparele în care singur s'a constrâns. Comoditatea de a nu explora necunoscutul. Comoditatea de a crede în dragostea adevărată. Siguranţa de a exista pentru ceea ce a fost şi nu ceea ce va fi. Suntem un puzzle din care lipsesc piese, iar pe mine mă doare capul.
21 feb. 2009
30 ian. 2009
Ianuarie ca noiembrie
Pe timp de vreme rea şi oamenii sunt mai răi. Afară totul se prelinge, aşa şi conştiinţa omului, se scurge picătură cu picătură până când nu mai rămâne nimic. Acum oamenii sunt mai goi, fără simţământ, fără conştiinţă, nimic mai mult decât nişte animale bipede. Îngrozitor. Aştept vara.
1 ian. 2009
Revedere
...sau o altă vedere asupra uitării.
Stam pe piatra rece şi mă gândeam la mortul de sub mine. Nu cred că l’am cunoscut, aşa cum nu cred că am cunoscut pe nici unul din vecinii lui. E trist, dar nu mă simt cu nimic vinovat faţă de nimeni, acum când uitarea se lasă peste tot ce a fost, cel puţin din partea mea nu e cu intenţie. Gândurile vin şi pleacă, mi’e imposibil să mă concentrez la ceva, când văd lângă mine o bătrână. Nu mai ştiu ce i’am spus, dar ştiu că a început să îmi facă morală despre drumuri. Că am mers pe drumul greşit. I’auzi, domn’e, mamaie călare pe mormânt îmi spune că am mers pe drumul greşit. Şi eu, tataie călare pe mormânt, m’am găsit să comentez. N’am zis nimic, dar mă gândesc şi eu, ca omu’ care şade pe cavou şi cugetă: oare mamaie de lângă mine, cu atâta teorie şi morală, să fi ascultat de propriile sfaturi? Când vii degeaba în cimitir, te aşezi pe un mormânt, îi faci morală unui străin şi apoi pleci… No bun, nu am mai dus gândul până la capăt că veniseră câinii după mine, aşa că am plecat, să’i conduc înapoi spre oraş. Mă îndreptam spre staţia de troleibuz când trec pe lângă un telefon public. Când sunt lângă el, sună… N’am răspuns, şi ce rău îmi pare… O dată în viaţă sună un telefon şi poate fi pentru mine, şi atunci nu răspund. Aşa am făcut mereu, pentru că mereu am ratat ocaziile care mi s’au arătat, în timp ce, între ocazii arătate, mă plângeam că nu se întâmplă niciodată nimic. Uit gândurile cu care am început, atent la gheaţa de pe jos. E groaznic de frig, pârâul din parc a îngheţat complet, câţiva copii tropăie cu toată greutatea pe gheaţă şi n’au nimic. Cu capul în nori, atât cât frigul mă lasă, ajung în staţie. Un alt tataie mă întreabă cât e ceasul, îi răspund, îmi urează sărbători fericite şi apoi începe să alerge în lungul staţiei. Mă uit puţin cam chiorâş la el, parcă aş prefera’o pe colega de mormânt cu drumurile ei cu tot, decât un moş surescitat care fuge în toate direcţiile. Vine troleibuzul şi moşul, surprinzător, se aşează şi stă liniştit. Mă gândesc în continuare la întâmplarea din cimitir, la femeia cu drumurile ei, dacă o avea dreptate sau nu – nu ştiu, dar eu am mai întâlnit'o. Şi revederea în cimitir, pe un mormânt, nu poate fi decât un semn rău.
Stam pe piatra rece şi mă gândeam la mortul de sub mine. Nu cred că l’am cunoscut, aşa cum nu cred că am cunoscut pe nici unul din vecinii lui. E trist, dar nu mă simt cu nimic vinovat faţă de nimeni, acum când uitarea se lasă peste tot ce a fost, cel puţin din partea mea nu e cu intenţie. Gândurile vin şi pleacă, mi’e imposibil să mă concentrez la ceva, când văd lângă mine o bătrână. Nu mai ştiu ce i’am spus, dar ştiu că a început să îmi facă morală despre drumuri. Că am mers pe drumul greşit. I’auzi, domn’e, mamaie călare pe mormânt îmi spune că am mers pe drumul greşit. Şi eu, tataie călare pe mormânt, m’am găsit să comentez. N’am zis nimic, dar mă gândesc şi eu, ca omu’ care şade pe cavou şi cugetă: oare mamaie de lângă mine, cu atâta teorie şi morală, să fi ascultat de propriile sfaturi? Când vii degeaba în cimitir, te aşezi pe un mormânt, îi faci morală unui străin şi apoi pleci… No bun, nu am mai dus gândul până la capăt că veniseră câinii după mine, aşa că am plecat, să’i conduc înapoi spre oraş. Mă îndreptam spre staţia de troleibuz când trec pe lângă un telefon public. Când sunt lângă el, sună… N’am răspuns, şi ce rău îmi pare… O dată în viaţă sună un telefon şi poate fi pentru mine, şi atunci nu răspund. Aşa am făcut mereu, pentru că mereu am ratat ocaziile care mi s’au arătat, în timp ce, între ocazii arătate, mă plângeam că nu se întâmplă niciodată nimic. Uit gândurile cu care am început, atent la gheaţa de pe jos. E groaznic de frig, pârâul din parc a îngheţat complet, câţiva copii tropăie cu toată greutatea pe gheaţă şi n’au nimic. Cu capul în nori, atât cât frigul mă lasă, ajung în staţie. Un alt tataie mă întreabă cât e ceasul, îi răspund, îmi urează sărbători fericite şi apoi începe să alerge în lungul staţiei. Mă uit puţin cam chiorâş la el, parcă aş prefera’o pe colega de mormânt cu drumurile ei cu tot, decât un moş surescitat care fuge în toate direcţiile. Vine troleibuzul şi moşul, surprinzător, se aşează şi stă liniştit. Mă gândesc în continuare la întâmplarea din cimitir, la femeia cu drumurile ei, dacă o avea dreptate sau nu – nu ştiu, dar eu am mai întâlnit'o. Şi revederea în cimitir, pe un mormânt, nu poate fi decât un semn rău.
28 dec. 2008
Uitare
Un ger cumplit şi o ceaţă groasă se lasă în fiecare dimineaţă peste străzile oraşului pustiu. O linişte neobişnuită învăluie străzile gri şi reci, doar din când în când o haită de câini stârneşte ecouri lungi care se lovesc de pereţii goi ai clădirilor înalte de la şosea. Pe lângă fântâna arteziană de mult secată trece un troleibuz gol ce parcă nici şofer nu are şi depăşeşte în viteză un bătrân îmbrăcat elegant ce pare să meargă înspre cimitir. Câţiva câini se ţin în linişte după el, mergând încet prin ceaţă şi frig.
Bătrânul s’a oprit o clipă şi a privit descumpănit troleibuzul care l’a depăşit înainte de staţie, apoi porneşte încet mai departe, hotărât să meargă pe jos. Câinii nu l’au mai urmărit şi în cimitir, ci au intrat în ceea ce a fost cândva o florărie, acum o gheretă în paragină prin care bate vântul. Înaintând încet prin ceaţă, bătrânul pare înconjurat de o luminoasă aură de confuzie, privind cu atenţie, dar fără folos, la mormintele din jurul său, toate străine. Pentru o clipă a încercat să îşi amintească ce anume caută, dar nu a reuşit să îşi amintească nici un nume, nici un loc… nici măcar dacă a vrut într’adevăr să caute pe cineva. Se aşeză pe un cavou, încercând, cu orice chip, să îşi amintească de vreo rudă, de vreo cunoştinţă, dar în zadar, el nu mai cunoştea pe nimeni şi de nici o rudă nu îşi mai amintea.
Fără să bage de seamă, o bătrână apăru de nicăieri şi se aşeză lângă el. O vreme nu îşi spuseră nimic, apoi el spuse, foarte firesc:
-Nici tu n’ai găsit pe nimeni, nu?
-N’am găsit şi pentru o clipă m’am speriat că poate şi morţii m’au uitat.
-Ei nu mai contează, mie mi’e teamă să nu mă fi uitat deja copiii… dar nici nu mai ţin minte dacă am avut vreodată copii. Dacă aş fi avut, poate că mi’ar mai fi scris din când în când… dar mie nu îmi scrie nimeni niciodată.
-Eu nu mai ştiu nimic de nimeni… şi totuşi mi se pare că te cunosc de undeva.
-Aşa e, şi eu am această impresie. Dar oare de unde?
-Poate că am uitat cam multe la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu pe unde or fi copiii mei, dacă oi avea. Nu ştiu daca noi doi am fost vecini, colegi, fraţi sau dacă am trăit o poveste de dragoste împreună şi nu ştiu nici când s’o fi întâmplat asta. Orice ar fi fost, să ştii că s’a terminat urât, pentru că altfel nu am fi ajuns aici.
-Cum adică?
-Adică doi străini care stau pe un mormânt şi vorbesc despre uitare. Orice ar fi fost între noi, dacă nu se termina urât, acum nu mai eram doi străini.
-O spui ca pe un reproş, dar daca eu nu mai ştiu nimic despre mine, despre familia mea, despre ce am făcut eu viaţa asta, cum aş putea şti în cel fel ţi’am greşit?
-S’a terminat urât şi nu ştiu din vina cui. Dar am greşit amândoi pentru că nu am vrut să urmăm aceeaşi cale cunoscută, deşi grea, ci am mers înainte ca orbii şi ne’am pierdut. Nu ar trebui să ne fie ruşine de uitarea noastră, pentru că noi am fost primii care au uitat şi abia apoi am fost uitaţi de către ceilalţi.
Bătrânul s’a oprit o clipă şi a privit descumpănit troleibuzul care l’a depăşit înainte de staţie, apoi porneşte încet mai departe, hotărât să meargă pe jos. Câinii nu l’au mai urmărit şi în cimitir, ci au intrat în ceea ce a fost cândva o florărie, acum o gheretă în paragină prin care bate vântul. Înaintând încet prin ceaţă, bătrânul pare înconjurat de o luminoasă aură de confuzie, privind cu atenţie, dar fără folos, la mormintele din jurul său, toate străine. Pentru o clipă a încercat să îşi amintească ce anume caută, dar nu a reuşit să îşi amintească nici un nume, nici un loc… nici măcar dacă a vrut într’adevăr să caute pe cineva. Se aşeză pe un cavou, încercând, cu orice chip, să îşi amintească de vreo rudă, de vreo cunoştinţă, dar în zadar, el nu mai cunoştea pe nimeni şi de nici o rudă nu îşi mai amintea.
Fără să bage de seamă, o bătrână apăru de nicăieri şi se aşeză lângă el. O vreme nu îşi spuseră nimic, apoi el spuse, foarte firesc:
-Nici tu n’ai găsit pe nimeni, nu?
-N’am găsit şi pentru o clipă m’am speriat că poate şi morţii m’au uitat.
-Ei nu mai contează, mie mi’e teamă să nu mă fi uitat deja copiii… dar nici nu mai ţin minte dacă am avut vreodată copii. Dacă aş fi avut, poate că mi’ar mai fi scris din când în când… dar mie nu îmi scrie nimeni niciodată.
-Eu nu mai ştiu nimic de nimeni… şi totuşi mi se pare că te cunosc de undeva.
-Aşa e, şi eu am această impresie. Dar oare de unde?
-Poate că am uitat cam multe la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu pe unde or fi copiii mei, dacă oi avea. Nu ştiu daca noi doi am fost vecini, colegi, fraţi sau dacă am trăit o poveste de dragoste împreună şi nu ştiu nici când s’o fi întâmplat asta. Orice ar fi fost, să ştii că s’a terminat urât, pentru că altfel nu am fi ajuns aici.
-Cum adică?
-Adică doi străini care stau pe un mormânt şi vorbesc despre uitare. Orice ar fi fost între noi, dacă nu se termina urât, acum nu mai eram doi străini.
-O spui ca pe un reproş, dar daca eu nu mai ştiu nimic despre mine, despre familia mea, despre ce am făcut eu viaţa asta, cum aş putea şti în cel fel ţi’am greşit?
-S’a terminat urât şi nu ştiu din vina cui. Dar am greşit amândoi pentru că nu am vrut să urmăm aceeaşi cale cunoscută, deşi grea, ci am mers înainte ca orbii şi ne’am pierdut. Nu ar trebui să ne fie ruşine de uitarea noastră, pentru că noi am fost primii care au uitat şi abia apoi am fost uitaţi de către ceilalţi.
4 dec. 2008
Bună dimineaţa, sau nu?
Într'o dimineaţă ingrată toţi oamenii sunt dezintegraţi. Dimineaţa oamenii mor iar supravieţuitorii vor muri dimineaţa următoare. O zi proastă începe cu o dimineaţă urâtă, iar o dimineaţă e cu atat mai urâtă dacă ziua dinaintea ei a fost urâtă. Orice zi începe prost, cu o dimineaţă. Orice săptămână, lună, sau an - la fel.
Tot ce e neplăcut, rău, trist sau îngrozitor se întâmplă dimineaţa. Chiar dacă nu e aşa, în dimineaţa urmatoare ne vom aminti tot, pentru a începe ziua prost. Toţi ştim să începem o zi prost. Sau o zi proastă (mai direct).
Voiam doar sa spun că nu îi înţeleg pe toţi oamenii care se bucură de o nouă dimineaţă. Prefer seara. Mulţumesc. A fost ora 06:13.
Tot ce e neplăcut, rău, trist sau îngrozitor se întâmplă dimineaţa. Chiar dacă nu e aşa, în dimineaţa urmatoare ne vom aminti tot, pentru a începe ziua prost. Toţi ştim să începem o zi prost. Sau o zi proastă (mai direct).
Voiam doar sa spun că nu îi înţeleg pe toţi oamenii care se bucură de o nouă dimineaţă. Prefer seara. Mulţumesc. A fost ora 06:13.
16 nov. 2008
Ce mâncăm, ce bem
Mâncăm răbdări prăjite şi bem gaz, asta e clar. Şi mai natural. Nu mai mâncăm friptură de porc, nu mai bem suc de portocale. Dar bem suc cu gust de vişine la o prăjitură cu aromă de ciocolată. Ce bine! Aştept prunele cu gust de peşte şi cartofii prăjiţi cu aromă de ciorbă de burtă. De ce nu? Tocmai am mâncat nişte alune cu gust de friptură* (serios). Azi băgăm în noi numai chestii cu aromă de miros. O să murim.
______________
*barbecue!!!
______________
*barbecue!!!
12 nov. 2008
Moonlight is bleeding...
Niciodată luna şi cerul nu s'au împăcat mai bine ca azi...
As the cheerless towns pass my window
I can see a washed out moon through the fog
And then a voice inside my head breaks the analogue
And says
Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul
I survived against the will of my twisted folk
But in the deafness of my world the silence broke
And said
Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul
[...]
I can see a washed out moon through the fog
And then a voice inside my head breaks the analogue
And says
Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul
I survived against the will of my twisted folk
But in the deafness of my world the silence broke
And said
Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul
[...]
28 oct. 2008
Şi totuşi eu sunt blogger
...dar nu pentru că scriu bloguri, nu, atunci aş fi doar un simplu bloghist. Prin urmare, în premieră mondială, veţi vedea ce vrăji mai fac eu. Şi anume, fac o platformă de blogging. Eu nu scriu bloguri, eu le construiesc! Când serverul e pornit, acest LINK ar trebui să funcţioneze. Evident, e în lucru şi aşa va fi multă vreme. Nu face încă nimic, dar puteţi vedea cum arată. Hai cu păreri!
P.S. Nu din plăcere, dar de nevoie. O să aflaţi mai târziu despre ce e vorba.
P.S. Nu din plăcere, dar de nevoie. O să aflaţi mai târziu despre ce e vorba.
12 oct. 2008
În lipsă
Şi dacă ai fi mort? Decedat şi în sicriu, înconjurat de viaţă... ce ai face? Ai o gaură unde trebuia să fie inima, dacă ai umple'o cu suflet, ai învia? Şi dacă da? Te'ai îngropa cu sufletul tău? Aţi rămâne împreună de'acum încolo, pentru că se poate? Pentru că până acum nu s'a putut? Şi dacă nu?
Ai o nevoie biologică de a avea o inimă. La ce bun? Este pompa de benzină a maşinii. Doar că e a ta. La ce bun? Mergi pe jos când se strică maşina. Îţi împingi maşina mai pe margine. Hai că poţi.
Eşti un corp eşuat, bună ziua şi ţie. Ce nu mai faci? Nu exişti pentru că exişti prea mult şi nu te găseşti pentru că eşti peste tot. Dar ai o gaură acolo unde e inima...
Eşti o rablă. Ai un suflet care te dă la schimb cu o maşină nouă. Programul rabla. Bună dimineaţa, eu sunt presa, tu nu mai eşti. Şi dacă ai fi, cu tot cu gaura acolo unde e inima? Cred că aş fi un suflet foarte nemulţumit, fără pompă de benzină la o maşină decedată de mult. Piese din dezmembrări. Moartea altuia îşi găseşte loc în tine şi îţi dă viaţă. O pompă veche de benzină încă funcţională. Bună ziua, dar suflet mai aveţi?
Eşti un dezintegrat, un neintegrat şi un ingrat ce se caută pe sine printre mii de bucăţi ale propriului sine, pentru că eşti toate picăturile ploii, separat şi niciodată împreună. Eşti un prost cu o gaură acolo unde e inima. Eşti tu, eşti el, eşti noi şi sunt eu, sunteţi voi şi toţi suntem tu, eşti mulţi. Eşti praf în vânt şi uneori în ochi. Eşti durerea mea de cap şi de spate, eşti bucuria cafelei de dimineaţă, nevoia celei de la prânz şi a tuturor celorlalte cafele de peste zi. Eşti o piatră în pantof şi ai o gaură acolo unde e inima.
Ai o nevoie biologică de a avea o inimă. La ce bun? Este pompa de benzină a maşinii. Doar că e a ta. La ce bun? Mergi pe jos când se strică maşina. Îţi împingi maşina mai pe margine. Hai că poţi.
Eşti un corp eşuat, bună ziua şi ţie. Ce nu mai faci? Nu exişti pentru că exişti prea mult şi nu te găseşti pentru că eşti peste tot. Dar ai o gaură acolo unde e inima...
Eşti o rablă. Ai un suflet care te dă la schimb cu o maşină nouă. Programul rabla. Bună dimineaţa, eu sunt presa, tu nu mai eşti. Şi dacă ai fi, cu tot cu gaura acolo unde e inima? Cred că aş fi un suflet foarte nemulţumit, fără pompă de benzină la o maşină decedată de mult. Piese din dezmembrări. Moartea altuia îşi găseşte loc în tine şi îţi dă viaţă. O pompă veche de benzină încă funcţională. Bună ziua, dar suflet mai aveţi?
Eşti un dezintegrat, un neintegrat şi un ingrat ce se caută pe sine printre mii de bucăţi ale propriului sine, pentru că eşti toate picăturile ploii, separat şi niciodată împreună. Eşti un prost cu o gaură acolo unde e inima. Eşti tu, eşti el, eşti noi şi sunt eu, sunteţi voi şi toţi suntem tu, eşti mulţi. Eşti praf în vânt şi uneori în ochi. Eşti durerea mea de cap şi de spate, eşti bucuria cafelei de dimineaţă, nevoia celei de la prânz şi a tuturor celorlalte cafele de peste zi. Eşti o piatră în pantof şi ai o gaură acolo unde e inima.
In currents of cobalt
You storm through my heart
To sever, to puncture
The memories that burn
Let sweep through the arteries
In sharp stabs of pain
Your talonlike fingers to kill me again
Drag me down, in passionate sighs
With the ocean above me
And flames in my eyes
And grant me a life I can live
Without...
You storm through my heart
To sever, to puncture
The memories that burn
Let sweep through the arteries
In sharp stabs of pain
Your talonlike fingers to kill me again
Drag me down, in passionate sighs
With the ocean above me
And flames in my eyes
And grant me a life I can live
Without...
11 oct. 2008
Sfântul Goglu
De mult nu m'am mai uitat la statistici, să văd cum aterizează omii la mine pe blog, după ce s'au dat pe Goglu cu o căutare, două... Ei bine, văzând cum lumea îşi verifică des vizitatorii (deh, securitatea...), am zis să mă iau şi eu dupe lume, că ştie ea mai bine. Să vedem, deci, statistici, dintr'un total de 83 de căutări, cu comentariile mele, că nu mă pot abţine:
- drăguţ copii - măcar ai diacritice
- negru in alte limbi - păi, în orice limbă ar fi, tot negru rămâne...
- poze cu cucuvele - ştie Iliescu.
- vreau wesling - ce p... (...ardon) e wesling de toata lumea îl vrea?
- poze emo goth pentru - pentru ce? Să'ţi stea în gât.
- mort nespovedit neimpartasit - neîngropat, neîmbălsămat, nebun, neprost, ne pare rău.
- vianist - săracul...
- este corect intrun - este.
- parastas la mort - şi la viu, dacă vrei.
- pian din tastatura - vrei să'ţi dau un pumn în gură?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
