Aici nu trăieşte nimeni

Mi-ar plăcea să cred că unii oameni mă observă aşa cum îi observ şi eu în fiecare zi. Sunt mereu aceiaşi, mergând mereu spre aceeaşi destinaţie, mereu la aceeaşi oră. Mă cunosc, sunt un observator foarte bun a tot ceea ce se întâmplă în jurul meu şi cred ca aş putea fi un detectiv excelent. Dar ceilalţi îşi dau oare seama că împart atâtea dimineţi urâte, metrouri pictate şi întârziate, aceeaşi atmosferă, acelaşi tot cu atât de mulţi alţii tot la fel ca ei?

Suntem roboţei programaţi să facem acelaşi ceva într-una. Depindem toţi de aceleaşi condiţii care păstrează repetiţia, pentru că trăim toţi în aceeaşi structură repetitivă (for, while, do...while, la alegere), fără să ne dăm seama.

Well, ignorance is bliss, they say...

Dar chiar nimeni nu îşi dă seama? Nu observă nimeni că sunt mereu aceiaşi oameni peste tot? Sau poate suntem într-atât de răi încât să refuzăm o minimă empatizare cu un om cu care împărţim aceeaşi soartă şi acelaşi metrou... V-aş recunoaşte pe toţi şi v-aş zice unde vă urcaţi, unde coborâţi, cu ce vă îmbrăcaţi şi, cu un minim efort, cât de întunecată este dimineaţa voastră. Pentru că refuz să cred în fericirea necondiţionată la ora 7 dimineaţa.

Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu o figură cunoscută şi să îmi spună ceva, ca să pot crede că nu suntem, de fapt, morţi. Nu există vreo urmă de viaţă în metroul de la ora 7.24.

Retrag. Îmi place moşul care urcă la Piaţa Iancului, stă întotdeauna la capătul vagonului 2 şi nu se ţine niciodată de bare. Şi face fandări ca să îşi menţină echilibrul. În rest sunteţi nişte morţi.

Dacă mă (re)cunoşti, arată-mi că eşti viu.