Mă întreb câteodată de ce trebuie să lăsăm impresia că avem ceva de spus? De ce ar trebui să avem ceva de spus? Suntem nimic. Cu puţin noroc, poate că eu am o poveste. Poate că şi tu ai o poveste, ceea ce ne face să fim nimic cu poveste. Dar fugim în toate direcţiile şi ne zbatem pentru nimic, nimicul nostru, nimicul nimicului, cu toate că statornicul, cunoscutul, neschimbatul ne place întotdeauna. Suntem în continuă schimbare, pentru a obţine nimicul absolut, cu toate că schimbarea ne sperie. E trist cum nişte nimici mişcători şi schimbători se îngrozesc atunci când altceva din unversul lor apropiat se schimbă.
Mie îmi plac locurile, se schimbă rar, iar schimbarea este adesea definitivă. E ironic cum nimicii au pus stăpânire pe locuri. Pe ideea de loc în sine. Aici e locul meu, aici e locul tau, aici e locul nimicului cu care nu mai vreau sa vorbesc dar îmi place locul lui şi o să i'l iau cândva. Suntem nişte nimici nedemni.
În special îmi plac străzile, pentru că sunt martore la cele mai multe poveşti de pe lume. Poveşti de nimic, dar poveşti. Cu toate că nimicul nu ar merita să aibă o poveste, el o are şi o împarte întâi cu locul său şi cu locurile prin care trece, înainte de a ajunge să împărtăşească povestea altui nimic care va zice "aşa e" şi apoi va trece la următoarea poveste a următorului nimic.
Un loc este martorul mut al unei poveşti, al mai multor, sau poate chiar al tuturor poveştilor tuturor nimicilor de pe lume. Uneori spunem că ne simţim mai bine pentru că am fost într'un loc anume, şi, din păcate, altă recunoştinţă nici nu mai primeşte acel loc. Dar ce ar putea face un nimic chinuit, mic şi schimbător pentru un loc, care în sine, prin definiţie, este opusul tuturor atributelor nimicului?
Nimicii întotdeauna pleacă, înainte sau înapoi, aici sau acolo, niciodată nu rămân. Şi se agită pentru nimicul nimicului lor şi se zbat să facă ceva pentru totdeauna. Nimic pentru totdeauna. Eu de ce aş mai face ceva, orice? Poate că nu mă mulţumesc cu condiţia mea, dar nu pot face nimic pentru asta. Sau tocmai ca pot face. Nimic. Mă nasc, mă zbat, mă plâng, mă dau cu capul de pereţi, mă chinui, mor. Aş vrea să fiu un loc. Dar sunt nimic.
Mie îmi plac locurile, se schimbă rar, iar schimbarea este adesea definitivă. E ironic cum nimicii au pus stăpânire pe locuri. Pe ideea de loc în sine. Aici e locul meu, aici e locul tau, aici e locul nimicului cu care nu mai vreau sa vorbesc dar îmi place locul lui şi o să i'l iau cândva. Suntem nişte nimici nedemni.
În special îmi plac străzile, pentru că sunt martore la cele mai multe poveşti de pe lume. Poveşti de nimic, dar poveşti. Cu toate că nimicul nu ar merita să aibă o poveste, el o are şi o împarte întâi cu locul său şi cu locurile prin care trece, înainte de a ajunge să împărtăşească povestea altui nimic care va zice "aşa e" şi apoi va trece la următoarea poveste a următorului nimic.
Un loc este martorul mut al unei poveşti, al mai multor, sau poate chiar al tuturor poveştilor tuturor nimicilor de pe lume. Uneori spunem că ne simţim mai bine pentru că am fost într'un loc anume, şi, din păcate, altă recunoştinţă nici nu mai primeşte acel loc. Dar ce ar putea face un nimic chinuit, mic şi schimbător pentru un loc, care în sine, prin definiţie, este opusul tuturor atributelor nimicului?
Nimicii întotdeauna pleacă, înainte sau înapoi, aici sau acolo, niciodată nu rămân. Şi se agită pentru nimicul nimicului lor şi se zbat să facă ceva pentru totdeauna. Nimic pentru totdeauna. Eu de ce aş mai face ceva, orice? Poate că nu mă mulţumesc cu condiţia mea, dar nu pot face nimic pentru asta. Sau tocmai ca pot face. Nimic. Mă nasc, mă zbat, mă plâng, mă dau cu capul de pereţi, mă chinui, mor. Aş vrea să fiu un loc. Dar sunt nimic.
Totul e nimic şi nimic e totul.
RăspundețiȘtergere...şi dacă lucrurile stau aşa, atunci ce loc mai are verbul "a fi" în fraza noastră? În fond, nu mai are loc niciun verb... Sau ba?
Cred că Nimicul acesta e la graniţa dintre material şi imaterial (spiritual).
"A fi sau a nu fi?" => întrebarea în jurul căreia se învârte Totul şi Nimicul.
Si nimicurile pot fi "locuri".Cu totii suntem niste locuri unde se pastreaza un amestec de senzatii pe care le numim amintiri.Si pastram nu numai o poveste, pastram in noi povestile unor alte nimicuri cu care am impartasit un trecut,povesti pe care le trecem prin pacla spiritului nostru agitat.Le transformam in interpretari.O poveste cu mireasma de
RăspundețiȘtergereiarba proaspat taiata, o poveste pastelata,o senzatie.Nu suntem locuri care pastreaza senzatii? Locurile prind viata prin noi,prin nimicurile care au presat pe ele povestioare frumoase prin banalitate.Magia locurilor de care vorbesti,sublimul lor sta de fapt in tine,in nimicul ce a transformat un loc in senzatie.
Cristiana: ma refer la "loc" ca la ceva neschimbator, deci noi nu suntem locuri. Suntem doar mici si nimici si disparem repede.
RăspundețiȘtergereAdriana: 'A fi nimic' e mai rau decat 'a nu fi'. Toate au locul lor... da, locul lor. Nimicul e nimic, niciunde si nicicum, daca ar fi cum spui tu, atunci... nimicul ar fi ceva. Si atunci ajungem la "A fi ceva, sau a nu fi nimic?". Curios cum exprimam asta cu o dubla negatie.
Fundamental ramanem la fel.Ne nuantam principiile de-a lungul vietii,ne nuantam punctele de vedere,dar interior din punct de vedere spiritual ramanem la fel si faptul ca ne agitam si ne schimbam modul de a reactiona, faptul ca din exterior parem ca ne schimbam extraordinar de mult, nu inseamna ca spiritul nostru se schimba.Primim povestioarele cu aceeasi caldura si le asezam frumos pe raftuletele amintirii,da fel cum faceam acum un an,acum doi ani,acum 10 ani,cu aceeasi sensibilitate ce difera de la persoana la persoana,nu in cadrul aceleiasi persoane.
RăspundețiȘtergereAm inteles punctul tau de vedere si mi-am imaginat cum ar fi sa fiu si eu un loc,sa fiu martora la povestile unor mici nimicuri agitate care se ciondanesc neincetat pana dispar si apar altele,si asa la nesfarsit. Ce am expus eu e un alt mod de a privi lucrurile,unul mai optimist.Am privit ansamblul din alt unghi.Sau am privit lucrurile mai in profunzime,am incercat sa analizez nimicurile individual,nu colectiv.Si din partea mea orice alta interpretare e binevenita.