28 dec. 2008

Uitare

Un ger cumplit şi o ceaţă groasă se lasă în fiecare dimineaţă peste străzile oraşului pustiu. O linişte neobişnuită învăluie străzile gri şi reci, doar din când în când o haită de câini stârneşte ecouri lungi care se lovesc de pereţii goi ai clădirilor înalte de la şosea. Pe lângă fântâna arteziană de mult secată trece un troleibuz gol ce parcă nici şofer nu are şi depăşeşte în viteză un bătrân îmbrăcat elegant ce pare să meargă înspre cimitir. Câţiva câini se ţin în linişte după el, mergând încet prin ceaţă şi frig.
Bătrânul s’a oprit o clipă şi a privit descumpănit troleibuzul care l’a depăşit înainte de staţie, apoi porneşte încet mai departe, hotărât să meargă pe jos. Câinii nu l’au mai urmărit şi în cimitir, ci au intrat în ceea ce a fost cândva o florărie, acum o gheretă în paragină prin care bate vântul. Înaintând încet prin ceaţă, bătrânul pare înconjurat de o luminoasă aură de confuzie, privind cu atenţie, dar fără folos, la mormintele din jurul său, toate străine. Pentru o clipă a încercat să îşi amintească ce anume caută, dar nu a reuşit să îşi amintească nici un nume, nici un loc… nici măcar dacă a vrut într’adevăr să caute pe cineva. Se aşeză pe un cavou, încercând, cu orice chip, să îşi amintească de vreo rudă, de vreo cunoştinţă, dar în zadar, el nu mai cunoştea pe nimeni şi de nici o rudă nu îşi mai amintea.
Fără să bage de seamă, o bătrână apăru de nicăieri şi se aşeză lângă el. O vreme nu îşi spuseră nimic, apoi el spuse, foarte firesc:
-Nici tu n’ai găsit pe nimeni, nu?
-N’am găsit şi pentru o clipă m’am speriat că poate şi morţii m’au uitat.
-Ei nu mai contează, mie mi’e teamă să nu mă fi uitat deja copiii… dar nici nu mai ţin minte dacă am avut vreodată copii. Dacă aş fi avut, poate că mi’ar mai fi scris din când în când… dar mie nu îmi scrie nimeni niciodată.
-Eu nu mai ştiu nimic de nimeni… şi totuşi mi se pare că te cunosc de undeva.
-Aşa e, şi eu am această impresie. Dar oare de unde?
-Poate că am uitat cam multe la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu pe unde or fi copiii mei, dacă oi avea. Nu ştiu daca noi doi am fost vecini, colegi, fraţi sau dacă am trăit o poveste de dragoste împreună şi nu ştiu nici când s’o fi întâmplat asta. Orice ar fi fost, să ştii că s’a terminat urât, pentru că altfel nu am fi ajuns aici.
-Cum adică?
-Adică doi străini care stau pe un mormânt şi vorbesc despre uitare. Orice ar fi fost între noi, dacă nu se termina urât, acum nu mai eram doi străini.
-O spui ca pe un reproş, dar daca eu nu mai ştiu nimic despre mine, despre familia mea, despre ce am făcut eu viaţa asta, cum aş putea şti în cel fel ţi’am greşit?
-S’a terminat urât şi nu ştiu din vina cui. Dar am greşit amândoi pentru că nu am vrut să urmăm aceeaşi cale cunoscută, deşi grea, ci am mers înainte ca orbii şi ne’am pierdut. Nu ar trebui să ne fie ruşine de uitarea noastră, pentru că noi am fost primii care au uitat şi abia apoi am fost uitaţi de către ceilalţi.

5 comentarii:

  1. Ma bucura sa vad ca tentativele tale de a transmite idei evolueaza asa frumos.Ar fi de apreciat daca nu te-ai opri aici.Sper ca o sa mai am ce sa citesc...spor la lucru!

    RăspundețiȘtergere
  2. Te salut si drum bun, calea e frumoasa.

    RăspundețiȘtergere
  3. Asta imi place cel mai mult, are o tenta poetica. Dialogul dintre cei doi putea fi dezvoltat mai mult, dar e ok si asa. Sunt curioasa sa vad ce urmeaza sa mai scrii.

    RăspundețiȘtergere
  4. Dialogul e suficient pentru mesaj, plus ca sunt suficient de egoist incat sa prefer un monolog si un singur punct de vedere (vezi "Revedere", e acelasi lucru din alt punct de vedere) :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Bravo, colega. Imi place cum scrii. Mai asteptam si alte capodopere ;)

    RăspundețiȘtergere

Semnează-ţi comentariul alegând opţiunea "Nume/Adresă URL" dacă nu ai cont pe Blogspot/Google sau pe Wordpress. Te poţi semna cu id-ul Blogspot sau Wordpress dacă alegi opţiunea corespunzătoare. Nu-mi plac mesajele venite de la domnul 'Anonim'. Mulţumesc.