Spania - fotoblog

După ce aţi citit aici despre Sfântul Iacob şi aici despre excursia în Spania, urmează un şir cam lung de poze, cu ceva comentarii (nu prea multe). Ordinea nu e întâmplătoare.

Nişte băieţi s-au supărat pe grupul G8, aşa că au pus de miting în Piaţa Vigo...


...deoarece G8 a adoptat Procesul Bologna...


...care presupune universitate pe bani...


...deci sărăcie, căreia i-au dedicat un blog.


În altă ordine de idei, a venit 25 iulie, ziua Sfântului Iacob. Catedrala lui din Santiago...


...a devenit simbolul creştinilor care au pactizat cu arabii, asa că este arsă, simbolic...


...întâi intrarea principală, apoi în întregime.


Apoi au fost proiectate pe faţada ei toate ţările din care au venit pelerini...


...iar la final, petrecerea.


Pentru că suntem în temă, iată catedrala La Sagrada Familia din Barcelona, faţa veche (are şi una nouă, nu ştiu care e faţa şi care e spatele, pentru că sunt la fel de impozante).


La Sagrada Familia: detaliu (faţa veche).


La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).


La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).

La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).


Tot în Barcelona, tot opera lui Gaudí: Parcul Güell (scările).


Parcul Güell (sub terasă).


Mediterana, Barcelona şi intrarea în Parcul Güell (vedere de pe terasă).


La final, un alt oraş care mi-a plăcut foarte mult: A Coruña (poza e şi pe deviantART).


Fin.

Spania - jurnal de bord

Înainte de toate, sunt necesare câteva lămuriri despre zona în care mă aflu: se numeşte Galicia, este autonomă, limbile oficiale sunt castellano (spaniola literară) şi gallego (dialectul regiunii, o limbă care aduce cu portugheza şi italiana). Prin zonă (nordul Spaniei, mai exact) se mai vorbesc euskara (în Ţara Bascilor, limbă, se pare, de origine germanică) şi català (În Cataluña). Capitala Galiciei este Santiago de Compostela, un oraş cam ca Braşovul nostru.

Căpşunarul şi căpşuna

Dimineaţa în România. Aeroportul din Otopeni este plin de şmecheraşi cu figură de recoltatori de căpşuni. S-au ajuns - circulă acum cu avionul, autocarele nu mai sunt demult de nasul lor. fac gălăgie în stilul manelist de la noi. Se strigă unul pe altul ca pe câmp şi sunt proşti. În avion au fost cuminţi, iar în Barcelona le-am pierdut urma de cum au pus piciorul pe pământ (spaniol). Despre Barcelona nu pot spune decât că este o destinaţie pur şi simplu orgasmică. Nu am apucat să văd decât Sagrada Familia, Parque Güell şi Plaza Cataluña, având seara alt avion, cel spre Santiago. Am dat peste panarame române, ţigani şi chiar o babă care cerşea la intrarea în Sagrada Familia (hun hayudo, por favor). În oraş transportul în comun are nişte preţuri cosmice (4 € biletul) , aşa că taxiul a fost de bază (şi e chiar ieftin). Am ajuns înapoi în aeroport şi am constatat că spaniolii au:

• Coca Cola mai bună ca noi
• bomboane M&M mai proaste ca noi
• apă minerală cu gust de apă bucureşteană de robinet.
  

Bolonha é precariedade!!!

Santiago de Compostela mai este, pe lângă (probabil) cel mai important loc de pelerinaj din Europa, şi unul dintre cele mai mari centre universitare spaniole. Studentul român când a auzit că procesul Bologna presupune reducerea cu un an a studiilor superioare, a zis: Super tare frate, şcoală mai puţină!, iar cel spaniol a primit vestea cam sceptic. Studentul român când a auzit că procesul Bologna presupune eliminarea locurilor de la buget indiferent dacă universitatea este de stat sau particulară, a zis: Nu-i nimic, măcar facem şcoală mai puţină, iar cel spaniol a zis, în gallego: Bolonha é precariedade!!! (Bologna ne aduce în sapă de lemn). Nu mai e nevoie de nici o concluzie.
Cât despre sărbătoarea Sfântului Iacob (mai multe despre el citiţi mai la vale, în blogul trecut), a fost într-adevăr organizată impecabil. Totul constă în arderea simbolică a catedralei (prin artificii aşezate pe faţadă şi controlate atent, bineînţeles) deoarece aceasta ar fi devenit, într-un timp, un simbol al creştinilor care au făcut pace cu arabii, spre deosebire de creştinii caare luptau împotriva acestora. Or să apară şi poze când mă voi întoarce in ţară, orice descriere ar fi inutilă.

Sărăcia regelui, bucuria chinezului

Cel mai mare oraş din regiune este A Coruña, probabil şi cel mai mare port spaniol la Atlantic. Se zice că în vechime, un rege de-al lor cam fără bani a cerut consilului din A Coruña bani pentru a ajunge în Austria, la logodnica sa cu care urma să se căsătorească. Consiliul i-a dat bani, iar el, ca răsplată, a decis ca tot aurul şi argintul din coloniile spaniole să intre în ţară prin acel port. Prin urmare oraşul s-a dezvoltat foarte mult şi a devenit una din principalele atracţii turistice din nordul Spaniei, probabil după Barcelona. Este plin de chinezi mici şi galbeni şi cu trei aparate foto de unică folosinţă la gât, absolut încântaţi de ceea ce văd. Regele a fost sărac, trăiască regele...

Aici ciobanii mănâncă peşte...

Nu că ar fi mulţi ciobani, dar este clar că peştele este mai mâncat aici decât la noi în deltă... Aici se mai mănâncă, cu mare poftă, şi raci (!!!) şi caracatiţe. Sincer să fiu, o tentaculă de caracatiţă gătită seamănă cu un furtun tocat şi fiert bine. N-am încercat şi am impresia că n-am pierdut nimic. Să le trăiască vacile, că par mai bune ca ale noastre...

Nesuferitul Iacob care discriminează

Toţi îl ştim pe badea Ion care nu discriminează: l-ar salva de la înec pe negru, deoarece sigur nu e ungur. În aceeaşi situaţie este pus acum Sfântul Iacob de la Compostela, supranumit Santiago matamoros (Sfândul Iacob cel care omoară arabi) încă din vechime. Pe la anul 1070 a început construcţia catedralei din Santiago de Compostela (aceasta fiind şi denumirea localităţii), unde acum se află moaştele sfântului, aceasta având, pe laturi, mai multe capele dedicate fiecare unui sfânt. Cea a lui Iacob are în centru o statuie care îl înfăţişează pe acesta cu sabia în mână, precum Sfântul Gheorghe, doar că sub cal nu este un balaur, ci o grămadă de arabi, capete de arabi, diverse părţi din arabi etc. Acum câţiva ani a început o amplă campanie împotriva discriminării, care a ajuns, într-un final, să-l discrimineze pe Sfântul Iacob. Având un astfel pretext, arabii au cerut insistent să fie scoasă statuia din catedrală. Soluţia de compromis (pentru că, evident, nimeni nu ar fi vrut să ascundă o statuie din 1070) a fost să o înconjoare cu flori, astfel încât să nu se mai vadă arabii omorâţi de Iacob, ci doar Sfântul călare pe cal. Chiar şi cu flori în jurul statuii, avem acum de-a face cu un caz de falsificare a istoriei: cum arabii au dominat Peninsula Iberică multă vreme, Iacob a fost un simbol al luptei pentru creştinătate, legenda spunând că s-a arătat armatei creştine şi a condus-o spre victorie în faţa maurilor, chiar dacă pentru arabi este un personaj nesuferit, ca un fel de Ştefan cel Mare pentru turci. Drept răsplată i-au ridicat o catedrală, el fiind considerat un erou al luptei împotriva păgânilor, doar că acum a rămas eroul fără scopul luptei - i-au ascuns arabii. Se pare că motivul din spatele acestei decizii este faptul că trupele spaniole din Irak au cusută pe uniforme tocmai figura lui Santiago. Care omoară arabi. Şi care, înainte de a-i omorî, i-a supărat bine. Competenţa e o limbă străină nu numai pentru oficialii români...

In the early morning light...

Pentru că uităm să ne mai pese, uităm de cei de care ar trebui să ne pese, pentru că uităm de toţi atunci când nu ne mai sunt de folos cumva, pentru că promitem multe şi facem puţine (măcar am fi nişte buni politicieni), ar fi cazul să ne întoarcem la sine chiar numai pentru a vedea că singur nu poate face nimic, deşi credem că n-avem nevoie de nimeni. Pentru că nu ştii să apreciezi ceva decât atunci când nu mai e, iar când realizezi ce ai pierdut eşti prea fudul ca să mai faci ceva, învaţă-ţi ego-ul să îşi ceară iertare, pentru că nu îi cad gradele. Poţi chiar să porţi epoleţi, să ştie lumea cât eşti de important. Un îmi pare rău nu ţi-i dă jos. Pentru că sensibilitatea şi conştiinţa îţi sunt paralele şi nu te ţii de cuvânt atunci când nu mai ai ceva de câştigat din asta, ar fi bine să afli ce îţi doreşti cu adevărat, s-ar putea să depindă tocmai de cum eşti tu. Şi e rău, azi nimeni nu se uită înapoi şi primeşti totul pe măsura faptelor tale. Şi e păcat, că nu te alegi cu mare lucru. Puţină atenţie nu strică, s-ar putea să descoperi că în urma ta, pe unde treci, nu mai rămâne nimic. Aşa, ca în urma tătarilor, acum 700 de ani. Norocul tău că nimic nu e definitiv, când încă îţi mai pasă de ceea ce faci. Totuşi, cine a zis că dacă doi îţi spun că eşti beat mai bine te culci, a avut dreptate: când ceva merge prost de prea multe ori, nu pot fi mereu de vină alţii... sau ceilalţi. Nu, nu e de la ei. Şi nu mă lăsa pe jos, că ştii că îmi place să merg cu trenul.

And in the early morning light
After a silent peaceful night
You took my heart away...

You still have it, it's in your coffee. You can keep it, It's useless without you anyway. And Linux Ubuntu is here to stay.

Misterul Educaţiei şi Cercetării

Într-o minunată zi de duminică, ilustra bunică la care locuiesc în ilustrul oraş Sibiu hotărăşte că trebuie vopsite geamurile şi schimbate plasele de ţânţari. Plec după materiale oarecum resemnat că va trebui să merg la un magazin mare de construcţii, cum magazinele din cartier sunt închise în sfânta zi de duminică. Pe stradă observ, fără să vreau, că oraşul este cam pustiu şi mă întreb de ce. E puţină lume pe stradă şi totul pare părăsit. O dată cu autobuzul vine şi răspunsul la întrebarea mea: toată populaţia oraşului este în acel autobuz. Şi unde încap două sute de mii de oameni, mai încape încă unul, aşa că mă sui. Deşi plin de muncitorese greţoase, grase şi cu păr pe mâini, autobuzul este chiar interesant: îmbrăcat într-o reclamă la nu-ştiu-ce-adeziv-pentru-faianţă, pe el vieţuieşte un individ care face un thumbs up, în semn de buna calitate a produsului la care face reclamă. Un călător supraîncălzit deschide un geam, decapitându-l pe săracul om care făcea un ban cinstit dintr-o reclamă. Cu toate acestea, tipul nu îşi pierde definitiv capul - printr-o mişcare de geamuri, în locul căpăţânii ajunge o jumătate de sac de nu-ştiu-ce-adeziv-pentru-faianţă. E bine. Omul este în continuare mulţumit de produsul pe care îl prezintă, capul lui continuă să zâmbească lângă corp şi lângă capul de împrumut, iar nenea încă mai arată thumbs up. Poate la toamnă bunica vrea să-şi schimbe faianţa...

Şi altele din lume luate:

• Eu cu umbrelă roz şi tricou cu Dream Theater.
• Închiriez cameră la două fete. Strada Margaretelor nr. 14. Pupă colţ. Am pupat colţul, dar degeaba. Discriminare!
• Omul de pe semnul Trecere de pietoni este ori bărbat (are pantofi şi pălărie), ori doar o "schiţă de om". Discriminare din nou!
• Servus. Information technologies and solutions. Să trăieşti!
• Senzaţional! Marin Preda trăieşte şi este şofer de troleibuz în Sibiu! Conform ecusonului, domnul Preda Marin, care chiar seamănă cu Marin Preda (minus ochelari, plus o pălărie de pescar), m-a adus azi acasă.
• Populaţia de emonauţi băştinaşi este incredibil de mare. În principiu, Sibiul are renume de oraş de metalişti, dar ăştia mici au înţeles complet greşit mişcarea rock şi punk. Săracii...
• Apropo de metalişti: un măcelar avea tricou cu Metallica, iar o altă măcelărie se numeşte Vama Veche. E bine, tradiţia totuşi se păstrează.
• Nu există nici o legătură între titlul şi conţinutul blogului. V-am păcălit.

Despre advertising şi alte limbi din orientul îndepărtat

Prima observaţie din domeniu, de cum am ajuns în Sibiu, a fost reclama la Romantica TV pe un autobuz. Era şi faţa lui Teo acolo, aproape de roată şi cu puţin mai mică decât aceasta. Să fi fost vreo aluzie la vremuri de demult sau doar o coincidenţă nefericită? Să ai capul cât o roată de autobuz e lucru mare... foarte mare.
A doua remarcă este legată de reclamele la un magazin gen Brico Store, şi anume Baumax-x. E plin oraşul de ele, dar nicăieri nu scrie unde se găseşte acest minunat magazin.
Din aceeaşi categorie cu prima chestiune mai este şi reclama la o agenţie imobiliară. În partea de jos a autobuzului este partea de sus din faţa unei tipe, în aşa fel încât ochii îi sunt roţile. A întrecut-o pe Teo! La mai mare! Am auzit să ai sifoane la ochi, dar nu anvelope. Şi tot nu am înţeles legătura dintre tipă şi imobiliare.
Din categoria la noi ca la nimeni: Pe o şosea era blocat traficul pe o bandă deoarece nişte neni nu puteau pune o reclamă pe stâlp având scara pe trotuar. Cu ocazia asta am stat într-un autobuz cam o oră. Călătorii erau pensionari care preferă să moară de cald decât de puţin curent. Punct.

Şi alte întâmplări made in Sibiu™:

• Cine urăşte tramvaiul 41 din Bucureşti, să nu vină în Sibiu. Autobuzul omonim de aici e la fel.
• Aici pensionarii fac piaţa la ora 12. La 40 de grade.
• Aici am văzut pe un stâlp două semne de circulaţie: accesul interzis şi începutul zonei în care staţionarea este interzisă. Pe acelaşi stâlp.
• Aici lumea stă în staţie aşteptând autobuzul, deşi la 50 m de staţie strada este închisă pentru lucrări.
• Aici cartierul cel mai jos (şi cel mai inundat la ploi mari) se numeşte Broscărie.
  
• Net cafe-ul în care mă aflu este populat cu plozi de 7 ani care joacă CS. Mai ştiţi ce le-am urat pokemonilor din tramvaiul 20? Şi ăstora le doresc la fel. Dar mai lent. Şi mai dureros.
• Scriu un cuvânt pe 10 secunde şi asta pe banii mei. Probabil în tastaturile de aici s-ar putea descoperi noi specii de reptile.
• Monitorul la care mă aflu s-a gândit că roşul este o culoare care predispune la nervi (e posibil, împreună cu tastatura), aşa că a înlocuit-o cu negru (sau gri, după nuanţă) peste tot unde apare. Bun băiat...
• Îmi pare rău că nu am făcut următoarea poză: pe stradă, utilajele părăsite şi traficul aproape blocat. La umbra a doi copaci dintr-un spaţiu verde apropiat, vreo 6 sau 7 muncitori toţi întinşi la umbră şi perfect aliniaţi. Ca să vezi disciplina... Little soldiers in a row.
• Apropo: în autobuzul 20 din Sibiu or fi pokemoni?... M-aş duce mâine să verific, dar e un preorăşenesc cu maşini de pe vremea bunicii şi mă gândesc că dau peste ţărani.
• Sunt ameţit, nu pot să gândesc şi mă doare capul. Dar nu-l tai, că arăt bine. Şi cu asta v-am pupat.
  

Tiamat - Do You Dream Of Me?

De la Eugen Erhan, creatorul lui Fredo şi Pidjin, avem acum un videoclip dincolo de cuvinte, pentru o melodie pe măsură: Tiamat - Do You Dream of me?

Pe site-ul lui Eugen găsiţi şi fişierul original (în format quicktime *.MOV) care are o calitate audio-video mult mai bună... sau mi-l puteţi cere mie ;)

Al pustiului

Prin sudul ţării e un sat egal depărtat de orice formă de civilizaţie urbană - se află la 50 de kilometri de Giurgiu, tot atâţia faţă de Alexandria şi tot atâţia faţă de Bucureşti. Deşi distanţa nu e mare, se cunoaşte că satul este chiar în mijlocul pustiului. Puţină lume a mai rămas acolo, trăind în afara timpului tocmai datorită civilizaţiei. Nimeni nu mai iese din sat dacă găseşte tot ce vrea la magazin şi chiar dacă există acum radio şi televizor, peste sat pluteşte un aer de timp stătut, pentru că, deşi un om îşi duce viaţa sa fără să fie complet rupt de lume, comunitatea a rămas de mult în loc.
De altfel, acolo totul pare că stă în picioare numai datorită unei minuni, care s-a şi întâmplat acum câţiva ani: o icoană din biserică a plâns, vestea s-a dus repede şi satul a devenit un mic loc de pelerinaj. Cu câteva donaţii mai mari sau mai mici, biserica s-a renovat, e nouă şi impunătoare, domnind peste un sat mort. În acea vreme multe spirite au reînviat în sat, unele cu folos şi altele degeaba, pentru ca totul să se liniştească treptat şi să ajungă iar în starea de dinainte. Excepţie fac duminicile când se adună mai multe maşini în faţa bisericii - semn că au venit credincioşii fideli icoanei de prin împrejurimi; în rest, totul e mort.
Pe şosea, la intrarea în sat, păzeşte cuminte fostul CAP, precum un câine bătrân şi bolnav căruia de mult nu-i mai pasă de cine îi trece prin faţă. Sentimentul pustiului nu s-a aşezat niciodată mai bine peste o aşezare încă locuită: în casele celor plecaţi au apărut cucuvele care îi veghează pe cei rămaşi şi aşteaptă parcă să-i îngroape şi să le ia şi lor locul. Vântul bate în duşmănie, răscolind degeaba aerul stătut ca o băltoacă, iar clopotele bisericii bat dement încercând disperate să însufleţească ceva ce a murit de mult... în van. Indiferenţa stăpâneşte tot, cei rămaşi îşi duc micile existenţe discret, parcă nu vor să deranjeze pe cineva. Totul s-a întâmplat şi încă se întâmplă sub ochii nepăsători ai lui Tarzan. E bătrân, adus de spate, ştirb şi ars de soare de la munca câmpului pe care încă o mai face - singur. Îşi duce neînsemnata viaţă între cerul perfect albastru şi greu, ce parcă stă să cadă peste sat, şi pământul ars, brăzdat de o vale seacă ce nici ea nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.

Un alt fel de Mr. Bean

Mă obişnuisem să-l văd pe Rowan Atkinson prostindu-se mult şi vorbind puţin. Acum văd nu numai că este un mare actor, dar şi că este foarte inspirat. Enjoy :)

Oameni

Modul egoist este dat mic (din păcate închis nu cred că o să apuc să-l văd vreodată) aşa că e cazul să mai apară şi câte un post cel puţin semi gândit, cu draci şi frustrări lăsate la poartă (vezi să nu... se pare că-s mult prea plin de mine - şi lumea mi-a spus-o - ca să reuşesc cu adevărat), şi anume un post despre oameni - creaturile alea uneori simpatice şi alteori nesuferite care te înconjoară vrei nu vrei şi de multe ori fără să îi poţi alege (şi te alegi în jurul tău numai cu ăia nesuferiţi, e o consecinţă directă la legea lui Murphy).
Şi acum, problema: ştiţi vorba aia, proşti da` mulţi... Partea ei tristă e că e bine aşa, pentru că se poate mult mai rău. Exerciţiu de imaginaţie: e sâmbătă la prânz, ora la care se întorc de la plimbare copiii şi bunicii, aţi dat examen, vă întoarceţi acasă cu nota mare luată dar plini de sictir fără vreun motiv anume (sau nedemn de afişat pe blog), sunteţi într-un autobuz supraaglomerat dar staţi jos, pe partea cu soarele şi cu spatele la direcţia de mers (numai bine să vedeţi ce e înăuntru şi nu în afara maşinii) când într-una din acele staţii în care în autobuzul deja burduşit se mai suie cel puţin încă pe atâţia oameni (poate fi util la vreo lecţie de fizică: o masă de oameni este, precum o masă de aer, compresibilă - s-a dovedit experimental) se suie o familie interesantă: o mamă cu două fiice. Una din ele era clar fiica, dar între mamă şi cealaltă fată nu se poate face prea sigur diferenţa... desigur, am bănuit eu cam care e mama, şi la ea mă voi referi mai la vale. Am zis că e bine proşti da` mulţi pentru că e uşor de imaginat cum ar arăta debili da` mulţi: o lume dementă la propriu, un vis urât din care speri să te trezeşti la un moment dat... În fine, familia arăta cam aşa: mama gângavă, cu ochelari sparţi şi faţă de cal, e o minune că fata ei (cea evident fiică) a învăţat să (oarecum) vorbească. Cealaltă fiinţă e mică şi grasă cu ochii holbaţi şi nu scoate nici un cuvânt. După trăsături îi dai cam aceeaşi vârstă ca a mamei. Fiica (evidentă) are trei baloane şi dă cu ele în capul călătorilor, pare normală. Cealaltă îl calcă pe domnul de lângă mine, îngână un mă şcujaci, apoi coboară împreună cu ai ei.
Ai cui or fi ăştia şi cu ce or fi greşit pe lumea asta să stea tunaţi şi adunaţi într-o familie... E trist şi nu vreau să mă gândesc, dar ajung să cred că prostia nu-i un păcat şi poate fi îndreptată. Nu vă mai plângeţi că lumea e proastă pentru că se poate mult mai rău...