Din aeroportul Otopeni până la New York - JFK e o aruncătură de băţ, mai ales dacă zbori cu Delta, pentru că piloţii lor fac drumul cam băţos... da' merge, gropi sunt şi pe pământ. Acu', să zicem că am ajuns in JFK (acesta e aeroportul din New York, omonim cu preşedintele John F. Kennedy), întrebarea este
now what? (ne permitem să mai vorbim şi-n limba ţării gazdă). Păi... Mergem la terminalul avionului de Washington. Drumul trece prin beciul aeroportului, prin diverse scări de urgenţă şi
checkpoints improvizate - un birou în hol şi atât. Să zicem că ajungem la terminal, unde aşteptăm patru ore pentru că, să zicem, avem avion dar nu şi echipaj. În fine, să presupunem că am ajuns în Washington, DC, mâncăm şi dormim, ca să putem începe povestea.
Washington-ul are puţini locuitori, mai ales în comparaţie cu New York-ul, spaţii mari, bulevarde largi, clădiri impozante pe orizontală şi nu verticală, multă istorie, multă cultură şi mulţi turişti. Oraşul pare să fie foarte practic pentru funcţia pe care o îndeplineşte: în afară de muzee şi monumente, tot centrul este format numai din clădiri administrative, câteva hoteluri si câteva mall-uri. Aşa că un număr mic de locuitori (comparabil cu cel al Constanţei, să zicem), dintre care majoritatea stau, oricum, în suburbii, ocupă un spaţiu foarte mare, mai mare decât Bucureştiul. Cu toate acestea e aglomeraţe şi de oameni şi de maşini şi nu-i tocmai plăcut să vezi cam tot ce-i interesant numai împreună cu turma de turişti. Ce mi-a plăcut e că mulţi dintre ei erau chiar americani, interesaţi de propria cultură şi istorie, copii cu şcoala, bătrâni, grupuri sau indivizi, în fine, un peisaj cam rar pe la noi. E adevărat, la ei aproape totul e gratis, inclusiv The National Gallery of Art, unde poţi vedea mari nume ale artei, din toate timpurile, totul pe gratis. Apropo, au şi Brâncuşi. Sunt foarte interesante şi zonele rezidenţiale (atît din oraş cât şi din suburbii) care au arhitectura aceea tipică americană şi în care chiar şi casele noi sunt construite tot după canonul de acum 200 de ani, din cărămidă roşie sau din lemn.
În New York se schimbă complet peisajul. Mi-a plăcut inclusiv acel
feeling de Bucureşti, cu aglomeraţie şi nesimţiţi, haos, trafic... Probabil că
deep inside îmi place şi în Bucureşti, dar cum sunt prea obişnuit cu locul, e mai comod să cârcotesc. Ei bine, în NY străzile par mai degrabă tunele unde claustrofob sigur nu s-ar simţi bine. Deşi dezvoltat pe verticală, deşi e plin de oţel şi sticlă încât ai zice că şi asta e ceva specific locului, arhitectura oraşului este impresionantă, iar primii zgârie-nori, de la începutul secolului, sunt adevărate opere de artă.
The Rockefeller Center are şi o mică povestioară: După construcţie, Nelson Rockefeller i-a atribuit lui
Diego Rivera sarcina de a decora interiorul. Rezultatul a fost o pictură murală, intitulată
Man at the Crossroads, cu motive socialiste (!) care îl avea în centru pe Lenin. Rockefeller (magnat, vicepreşedinte, guvernator al statului New York, simbol al capitalismului american) n-a fost de acord şi i-a cerut lui Rivera să îi pună o pălărie lui Lenin, în ideea să semene cu Lincoln, dar Rivera a refuzat. Astfel, pictura a fost stearsă şi înlocuită cu o alta,
American Progress, semnată de artistul catalan
Jose Maria Sert. Mai târziu, Rivera a refăcut opera în Mexic după o fotografie făcută de
soţia sa imediat după terminarea picturii în clădirea Rockefeller, iar ce a rezultat se poate vedea
aici. Poze cu opera lui Sert am făcut şi eu, mai multe găseşte Gogu
aici.
Deşi în NY au farmecul lor aparte chiar şi clădirile moderne cu faţade de sticlă, care în Bucureşti mi se par că se potrivesc precum nuca în perete, n-aş putea să mă satur niciodată de stilul Art Deco, tipic oraşului. Acesta, în sine, e un motiv destul de bun încât să rămân
forever în New York. Influenţe sunt destule şi în Bucureşti, dar evident, la cu totul altă scară: Palatul Telefoanelor a fost construit după modelul Empire State Building, sediul ArCub de vizavi de ambasada americană este în totalitate construit în acest stil, iar diverse influenţe se pot vedea la clădirile mai vechi de pe Magheru, cum ar fi fosta clădire a Fondului Minier, vizavi de Intercontinental (faţă de str. Batiştei, nu de bulevard).
A fost extraordinar, in special New York-ul, dar vorba românului, fuse şi se duse. Mai sunt, oricum, o mulţime de locuri şi lucruri de descoperit în Bucureşti, ascunse în spatele indiferenţei bucureşteanului sau, mai rău, în spatele unor reclame. Deci, vă ordon: căscaţi ochii.
Poze, pe categorii:
