Drumul şerpuieşte printre câteva râpe în care câmpia parcă s-a rupt. Un drum care merge, prin căldură şi pustiu, de nicăieri către nicăieri, prin sate uitate, parcă părăsite, în care doar câţiva bătrâni săraci, arşi de soare şi îmbătrâniţi înainte de vreme mai stau mărturie că cineva încă mai trăieşte acolo. Câini care latră în gol şi mugete nedefinite completează peisajul, adâncind şi mai mult pustietatea acestui loc în care nimicul şi zădărnicia sunt palpabile.
Câmpul verde, rupt parcă în două de o râpă, este brăzdat de un drum păzit pe margini de plopi înalţi, de-o seamă cu regele Carol I. În spate, câmpia se continuă până la Dunăre, ruptă ici şi colo de alte râpe şi ocolind păduri bătrâne şi dese, despre care se spune că adăposteau haiducii de demult. Înainte, drumul merge spre munţi, până întâlneşte Dâmboviţa, trecând prin sate mici în care timpul se măsoară altfel. Pe aceste pământuri, de fapt, nu există unităţi de măsură, totul există ca să existe în sine, în armonie. Au rămas puţini oameni în aceste aşezări; mulţi au preferat, de-a lungul timpului, viteza oraşelor, dar cei care au rămas sunt singurii care ştiu cum se trăieşte cu adevărat, ceilalţi ştiu doar să locuiască în oraş.
***
Mă întreb câteodată cine are nevoie de mine, sau, mai exact, de ce exist. Fără îndoială că exist într-o multitudine de forme, imagini, trăiri, senzaţii, care puse cap la cap formează imaginea cuiva despre mine şi, poate, un motiv pentru care exist. Altcineva are, cu siguranţă, altă imagine şi alt motiv pentru existenţa mea. Nu te întreb pe tine de ce exist, pentru că îmi vei spune de ce exist pentru tine. Şi tu la fel. Dar eu, pentru mine, de ce exist? Cine să-mi răspundă, imaginea din oglindă? Poate că eu mă definesc prin propriile acţiuni, eu sunt tot ce fac pentru tine. Dar eu pentru mine cine sunt? Exist doar pentru alţii şi mă pot alcătui, din bucăţi, privindu-mă prin alţii?
Ce norocoşi trebuie să fie toţi aceia care au o meserie frumoasă, care le place. Nu înţeleg cine a stabilit ca cineva să se prezine spunându-şi întâi profesia şi apoi numele, dar cu siguranţă trebuie să fi fost un om tare comod, care s-a săturat să pună două întrebări. E simplu, „Ion popescu, Inginer” răspunde atât la „Cine eşti?” cât şi la „Ce faci?”. Suficient pentru a defini persoana şi a avea o părere, atâta timp cât lumea, în general, nu are nevoie de prezentări ca „Ion Popescu, inginer, ateu, necăsătorit, nu folosesc prezervativ”. Orice problemă existenţială este, deci, inutilă, atâta timp cât lumea nu necesită decât trei cuvinte ca să te definească. Te-a definit, deci exişti; şi eşti acelaşi Ion, acelaşi Popescu şi chiar acelaşi inginer pentru toţi şi trăieşti prin asta, pentru asta, şi eventual pentru a-ţi forma o familie numeroasă, de vreme ce nu foloseşti prezervativ.
***
Câteodată vreau să mă plimb prin ploaie, dar când începe, mă adăpostesc repede pentru că nu am umbrelă. Câteodată vreau să fac ceva, orice, undeva, oriunde, şi când ajung acolo nu mai vreau. Câteodată deschid Photoshop-ul, cine ştie pentru ce, pentru a mă trezi mai târziu cu Word-ul în faţă, scriind despre dualitate.
Tu cine eşti? Eu cine sunt?
