Pouf. S'a dus şi ăsta.
30 aug. 2009
14 aug. 2009
Artmania 2009
Ziua 1
De mult voiam să văd Tristania, cu toate schimbările din trupă. Pentru început, au avut un line-up cam ciudat, cu trei membri "stabili" (dintre care doar unul dintre cei fondatori), restul numai înlocuitori... Kenneth Olsson (tobe) a rămas acasă şi a fost înlocuit de Tarald Lie costumat cam... ciudat (maieu cu găurele si bentiţă?!), Osten Bergoy (voce clean) a rămas şi el acasă (pentru că... îi naşte soţia) şi a fost înlocuit de Kjetil Nordhus (extraordinară voce, foarte bun "înlocuitor", foarte comunicativ cu publicul), Einar Moen (clape) a rămas acasă şi a fost înlocuit de... negativ, iar trupa a avut şi un al doilea chitarist... mai exact chitaristă, despre care nu stiu mai nimic. Ole Vistnes (bass), Anders Hoyvik Hidle (chitară, growls - singurul dintre membrii fondatori prezenţi la Sibiu) şi Mariangela Demurtas (voce) au fost membrii permanenţi în trupă ce au venit pe scenă. Cum a fost? Extraordinar. Nu ştiam la ce să mă aştept de la noua vocalistă dar a avut o prestaţie bună (şi cred că în timp îşi va mai cizela vocea), cert e că ce am auzit suna a Tristania, inclusiv noile melodii. Au cântat Shadowman, Beyond the Veil şi multe altele mai vechi sau mai noi. Mie mi-a plăcut şi vreau să-i mai revăd, ce contează e că şi lor le-a plăcut. Desigur, publicul român nu se dezminte ("grasssuuuuleee"- către Kjetil) dar bine că grasu' nu a înţeles.
My Dying Bride am ratat acum doi ani din motiv de sesiune (prost motiv, promit să nu se mai repete) şi voiam neapărat să-i văd. Pe scurt nu pot spune decât că ei şi Tristania, din punctul meu de vedere, au meritat toţi banii pentru ambele zile. MDB nu au avut nevoie de sclipiciuri şi artificii (precum Nightwish), ei au fost suficienţi pentru a face un spectacol complet. Admirabilă implicarea emoţională a lui Aaron în tot ceea ce face. Am văzut şi expoziţia (unde l-am văzut şi pe el), şi, deşi sunt foarte interesante lucrările lui, am aflat cu ceva dezamăgire că nu e altceva decât Photoshop. Poate pentru că eu mă aşteptam la ceva mai elaborat, dar chiar şi aşa, expoziţia e de văzut (era, mai exact).
Nu sunt un mare fan Opeth (îmi place mult un album, da, acelaşi care place tuturor - Damnation), dar am vrut să îi văd live şi... i-am văzut. A fost ok, nu aş putea spune că m-a impresionat în vreun fel (negativ sau pozitiv), dar oricum nu aş fi putut cere mai mult de la festival după ce tocmai văzusem Tristania şi My Dying Bride.
Ziua 2.
Subscribe mă enervează. Cât au cântat ei am apucat să mănânc (undeva în Piaţa Mică - i-am auzit la început şi consider că a fost suficient) şi să mă duc până acasă să mă schimb. I-am văzut în deschidere la Katatonia în 2007 şi a fost şi aşa prea mult pentru viaţa asta.
Cu câteva săptămâni înainte de festival am luat ultimul album Pain, ca să îmi fac o idee şi mi s-a părut destul de mişto. Am venit la concert curios în privinţa lor şi nu au dezamăgit. Ba chiar mi-au plăcut mult, peste aşteptările mele, aşa că au, din partea mea, promisiunea că îi voi asculta mai mult şi mai des.
Nightwish, o nuu! Fătuca îmbrăcată într-un sac cântă ca la discotecă. Au reuşit performanţa să facă praf şi pulbere toate melodiile lor mai vechi pe care am avut norocul să le aud cântate de Tarja, în 2004. Acela a fost primul şi singurul concert Nightwish la care am fost. La Artmania, a fost o discotecă plină cu sclipiciuri şi fumigene şi petarde şi artificii (probabil ca să distragă atenţia publicului de la vocea îngrozitoare a fătucii) unde nişte neni cântau metal la instrumente, pe când gurista presta un pop de mâna a paişpea. Mă mir cum oamenii, în număr foarte mare, mai şi aplaudau. Poate că sunt eu defect, dar mă îndoiesc că din acea mulţime eu am fost singurul care a auzit cum sună Nightwish adevărat. Trist.
Despre festival, ce să spun... mă îngrijorează că de la un an la altul sunt din ce în ce mai puţine trupe invitate. Ar fi păcat ca tendinţa să se păstreze. Totuşi, legat de editia 2009, organizarea nu a fost cea mai reuşită: cozi la jetoane cu care trebuia să mă prezint la coada la suc sau bere, interdicţia de a intra cu camere foto profesionale (deşi anul trecut era permis). Aşa că am fost numai într-o fugă: în prima zi am fugit (la propriu, ca să prind Tristania) să las camera foto la cineva iar în a doua zi am fugit (la figurat) de la Sighişoara (via Mediaş... cum paştele măsii să mă pierd în Mediaş?!) ca să ajung... la masă (ziceam doar că am apucat să mănânc şi să mă schimb până să înceapă Pain). Până la urmă a fost mişto (cu tot Subscribe-ul şi pseudonightwish-ul) şi zău mă supăr dacă la anu' scade iar numărul trupelor invitate. Domnii organizatori, un Paradise Lost, ceva, pentru la anu'? Aşa, că suntem şi noi cuminţi.
De mult voiam să văd Tristania, cu toate schimbările din trupă. Pentru început, au avut un line-up cam ciudat, cu trei membri "stabili" (dintre care doar unul dintre cei fondatori), restul numai înlocuitori... Kenneth Olsson (tobe) a rămas acasă şi a fost înlocuit de Tarald Lie costumat cam... ciudat (maieu cu găurele si bentiţă?!), Osten Bergoy (voce clean) a rămas şi el acasă (pentru că... îi naşte soţia) şi a fost înlocuit de Kjetil Nordhus (extraordinară voce, foarte bun "înlocuitor", foarte comunicativ cu publicul), Einar Moen (clape) a rămas acasă şi a fost înlocuit de... negativ, iar trupa a avut şi un al doilea chitarist... mai exact chitaristă, despre care nu stiu mai nimic. Ole Vistnes (bass), Anders Hoyvik Hidle (chitară, growls - singurul dintre membrii fondatori prezenţi la Sibiu) şi Mariangela Demurtas (voce) au fost membrii permanenţi în trupă ce au venit pe scenă. Cum a fost? Extraordinar. Nu ştiam la ce să mă aştept de la noua vocalistă dar a avut o prestaţie bună (şi cred că în timp îşi va mai cizela vocea), cert e că ce am auzit suna a Tristania, inclusiv noile melodii. Au cântat Shadowman, Beyond the Veil şi multe altele mai vechi sau mai noi. Mie mi-a plăcut şi vreau să-i mai revăd, ce contează e că şi lor le-a plăcut. Desigur, publicul român nu se dezminte ("grasssuuuuleee"- către Kjetil) dar bine că grasu' nu a înţeles.
My Dying Bride am ratat acum doi ani din motiv de sesiune (prost motiv, promit să nu se mai repete) şi voiam neapărat să-i văd. Pe scurt nu pot spune decât că ei şi Tristania, din punctul meu de vedere, au meritat toţi banii pentru ambele zile. MDB nu au avut nevoie de sclipiciuri şi artificii (precum Nightwish), ei au fost suficienţi pentru a face un spectacol complet. Admirabilă implicarea emoţională a lui Aaron în tot ceea ce face. Am văzut şi expoziţia (unde l-am văzut şi pe el), şi, deşi sunt foarte interesante lucrările lui, am aflat cu ceva dezamăgire că nu e altceva decât Photoshop. Poate pentru că eu mă aşteptam la ceva mai elaborat, dar chiar şi aşa, expoziţia e de văzut (era, mai exact).
Nu sunt un mare fan Opeth (îmi place mult un album, da, acelaşi care place tuturor - Damnation), dar am vrut să îi văd live şi... i-am văzut. A fost ok, nu aş putea spune că m-a impresionat în vreun fel (negativ sau pozitiv), dar oricum nu aş fi putut cere mai mult de la festival după ce tocmai văzusem Tristania şi My Dying Bride.
Ziua 2.
Subscribe mă enervează. Cât au cântat ei am apucat să mănânc (undeva în Piaţa Mică - i-am auzit la început şi consider că a fost suficient) şi să mă duc până acasă să mă schimb. I-am văzut în deschidere la Katatonia în 2007 şi a fost şi aşa prea mult pentru viaţa asta.
Cu câteva săptămâni înainte de festival am luat ultimul album Pain, ca să îmi fac o idee şi mi s-a părut destul de mişto. Am venit la concert curios în privinţa lor şi nu au dezamăgit. Ba chiar mi-au plăcut mult, peste aşteptările mele, aşa că au, din partea mea, promisiunea că îi voi asculta mai mult şi mai des.
Nightwish, o nuu! Fătuca îmbrăcată într-un sac cântă ca la discotecă. Au reuşit performanţa să facă praf şi pulbere toate melodiile lor mai vechi pe care am avut norocul să le aud cântate de Tarja, în 2004. Acela a fost primul şi singurul concert Nightwish la care am fost. La Artmania, a fost o discotecă plină cu sclipiciuri şi fumigene şi petarde şi artificii (probabil ca să distragă atenţia publicului de la vocea îngrozitoare a fătucii) unde nişte neni cântau metal la instrumente, pe când gurista presta un pop de mâna a paişpea. Mă mir cum oamenii, în număr foarte mare, mai şi aplaudau. Poate că sunt eu defect, dar mă îndoiesc că din acea mulţime eu am fost singurul care a auzit cum sună Nightwish adevărat. Trist.
Despre festival, ce să spun... mă îngrijorează că de la un an la altul sunt din ce în ce mai puţine trupe invitate. Ar fi păcat ca tendinţa să se păstreze. Totuşi, legat de editia 2009, organizarea nu a fost cea mai reuşită: cozi la jetoane cu care trebuia să mă prezint la coada la suc sau bere, interdicţia de a intra cu camere foto profesionale (deşi anul trecut era permis). Aşa că am fost numai într-o fugă: în prima zi am fugit (la propriu, ca să prind Tristania) să las camera foto la cineva iar în a doua zi am fugit (la figurat) de la Sighişoara (via Mediaş... cum paştele măsii să mă pierd în Mediaş?!) ca să ajung... la masă (ziceam doar că am apucat să mănânc şi să mă schimb până să înceapă Pain). Până la urmă a fost mişto (cu tot Subscribe-ul şi pseudonightwish-ul) şi zău mă supăr dacă la anu' scade iar numărul trupelor invitate. Domnii organizatori, un Paradise Lost, ceva, pentru la anu'? Aşa, că suntem şi noi cuminţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
