Ceva nu e bine...

In primul rand, am buton de dublu-click la mouse.
Apoi, voiam sa scriu ceva. O abureala. Despre cum eu, de fapt, nu sunt blogger. O lista de motive bine argumentate in acest sens. In ideea ca eu aburesc in general si, de fapt, scopul comunicat de textul ce era sa fie, este de fapt, altul. Un scop ce reflecta statutul meu de emo care nu recunoaste ca e emo. Pentru ca sunt emo, dar nu recunosc, sa zicem ca erau (de fapt, sunt) probleme metafizice ascunse in spatele unei liste de motive pentru care eu nu sunt blogger. Adica o abureala generala si abstracta de nu s-ar fi prins nimeni ce vreau sa spun, nici macar persoana vizata. De fapt, de'asta nu sunt blogger, ca nu scriu pentru audienta ci pentru unul, altul... si astept sa se prinda. Si nu se prind (cu o exceptie, jos palaria, dar acum nu te mai priveste). Vai, ce urat. Face-mi-s-ar rusine. Acum, rusinat tot de abia mai vad tastatura, ajung la problemele metafizice. Da. Voi spune explicit... err, nu. M-am razgandit. Ce pacat. Noapte buna.

You should know, actually...

Blog care este suspect

Ce fac acum? De ce sunt aici? sunt intrebări fireşti atunci când nu îţi place nici ce faci şi nici unde te afli. Se cer explicaţii. Se dau explicaţii care nu mulţumesc pe nimeni. Se caută explicaţii în altă parte, până când lăsăm totul baltă şi ne apucăm de ceva ce ne place mai mult. Veşnica consecvenţă, niciodată nu i-a plăcut de mine... de veşnica pomenire nu mai spun nimic că iar sunt după parastas.
Caut şi eu acum răspunsuri la întrebările de mai la deal. Şi pentru mine, şi pentru restul lumii, care probabil a înţeles că eu am aici o mare colecţie de metafore metafizice de neînţeles şi că vorbesc despre tot şi toate, de la parastase la nemurirea lumii (şi imposibilitatea de a-i face parastas, probabil). Pentru că am folosit de prea multe ori pe metrul liniar (că o frază nu poate avea metri patraţi, nu?), o să renunţ să folosesc cuvântul parastas în cele ce urmează, că e urât. Revenind la presupusele metafore de prin paginile, şi anume, care sunt de faţă, ei bine, acestea nu există. Metaforele. Adică abstractizarea unui fapt banal si concret. Nimeni nu vrea să conceptualizeze ceva ce te loveşte în faţă precum tramvaiul 41 când coboară podul Grand, pentru că de fapt nu e nimic in everybody's face aici, ci, punctual, just in your face, respectiv faţa unui om cât se poate de concret, pe care o lovesc (faţa) cu o situaţie în care este implicat, cât se poate de concretă, om care oricum nu citeşte blogul, cât se poate de neinteresant.
O singură dată am avut o reacţie din partea unui asemenea om, care s-a simţit lovit în faţă de blog precum tramvaiul 41 care coboară podul Grand. Şi mi-a zis. So all is not lost! Prin urmare, acum dacă vreau să zic că cineva se poartă suspect în ultima vreme, chiar am şanse să-l îndrept pe păcătos? Incredibil, mai repede făceam colivă, ah, dar nu, am zis că nu mai vorbesc de parastase, dar era o colivă întru amintirea vremilor nesuspecte din viaţa omului vizat. Da, bă. Suspectule care eşti tu suspect şi nici nu ştii dacă vorbesc în general sau chiar am greşit genul substantivelor care sunt ele şi anume masculine în fraza care te vizează pentru că eşti tu suspect de suspect care eşti tu suspect. Băi suspectule.
Bă ce nu-mi place când derapează fraza în stilul Mircea Badea. Suspect, să mor io.