Dar cu copilăria ce-aţi făcut?

Luna lui Marte din anul 2008... era noastră. În oraşele mari majoritatea familiilor au cel puţin un computer acasă, iar dintre aceştia, o mare parte sunt conectaţi la internet. Ne ducem la serviciu / şcoală / shopping / soacră etc cu autobuze Mercedes Citaro II cu aer condiţionat şi "televizor" înăuntru şi vorbim la câte două telefoane mobile în acelaşi timp. Unii stau cu laptop-ul în geantă, alţii cu PDA-ul în mână şi în general cine are calculator acasă are şi cameră foto digitală. Ne ducem copiii la grădiniţa privată, pentru că acolo învaţă engleza, franceza, câte ceva despre calculatoare şi eventual mai fac şi sport.
Apoi ei cresc şi descoperă binefacerile jocurilor pe calculator în timp ce părinţii ridică din umeri şi spun "nu ştiu, sunt plecat toată ziua". Copilul lor are o viaţă socială? Se duce la şcoală, unde în pauză vorbeşte depsre ce s-a mai jucat pe calculator. Acasă, între meditaţiile la matematică, fizică, chimie, chineză şi feng shui, se joacă. Pe calculator. Mai mănâncă o ciocolată Heidi Dark Orange 65% şi mai bea câte o gură din sticla de Coca Cola zero a mamei. Gume Turbo? Suc la dozator TEC? Cico la sticlă de 0.25 care trebuie returnată? Joacă în faţa blocului? Neh. Invenţii ale săracilor pe vremea când nu erau calculatoare. Ce trist.
Mai creşte copilul puţin şi pe la jumătatea şcolii generale îşi începe social life cu shopping, filme la mall, parties cu colegii, sex, drugs and whatever, că rock and roll e demodat. De aici încolo, indiferent de direcţia în care va merge copilu', deja e cam târziu pentru distracţia copilăriei. Generaţiile de acum trăiesc viaţa pe fast forward şi or să se plictisească repede. Dar ce contează, ultimul album Tiamat rocks!

Jurnalul căpitanului

ora 6.30 Iar e gălăgie. Oamenilor ăstora le lipseşte şi cea mai primitivă urmă de fineţe atunci când au o clanţă în mână. Politică, idei, actualitate, ce a făcut vecinul ieri, nevasta lui Năstase, vremea, Kosovo şi un parastas ce va să vie - cine îi ascultă ar crede că sunt redactori la Click!, 7plus, Liber-Tatea şi Can Can la un loc - toate la o cafea, o brânză, un ou sau un iaurt matinal. Şi cu toate că trezitul devreme nu-mi prieşte, găsesc că sunt totuşi simpatic.
ora 9.30 Staţia de metrou Crângaşi - lume destulă dar decentă. E gălăgie şi curent, vine un metrou vechi, zgomotos şi cu geamuri deschise - se păstrează gălăgia şi curentul din staţie. Uşile de pe partea dreaptă sunt mai silenţioase decât cele de pe stânga. Cred că recunosc pe cineva total absorbit de Compact Bucureşti (afli din mers) dar n-am ocazia să mă conving. Urmează staţia Timpuri Noi cu peronul pe partea dreaptă. Afară e soare, prea multă lumină... de trei săptămâni vreau să-mi iau ochelari de soare, dar ar fi prea trendy pentru mine. Sunt destul de simpatic şi fără ei.
ora 12.00 Staţia de metrou Universitate. E prea mult zgomot şi oamenii nu încap pe scară. Încep să-i urăsc. Şaormăria din pasaj a dat faliment. Săracii. Totuşi găsesc că sunt foarte simpatic.
ora 15.30 Tramvaiul 41 - şerveţele parfumate trei pachete la zece mii. Le vinde acelaşi individ care în trecut avea leucoplast cu rivanol două pachete la cinci mii sau lămpi de control două la cinci mii. Îl ştiu de aproape patru ani şi îmi dă impresia de mare bişniţar... adică om de afaceri. Panarame şi cocalari, pensionari şi muncitori împart acelaşi tramvai şi cumpără şerveţele parfumate trei pachete la zece mii... dar ce îmi pasă, găsesc că sunt destul de simpatic.
ora 16.00 Cad lat în pat şi se repetă scenariul de la ora 6.30. Şi totuşi găsesc că sunt foarte simpatic.
orele 17-24 Nu fac nimic. Cu siguranţă că sunt cel mai simpatic.


Şi totuşi, căpitane, ce zi e azi?

Poveştile de la apele tăcute - Amorphis şi Haggard în Bucureşti

De la bun început pentru acest concert, publicul a fost împărţit în cei care se duc la Haggard şi cei care se duc la Amorphis. Şi pentru că scriu un blog şi nu un review, îmi permit să spun că fac parte din a doua categorie. Ce a fost de apreciat cel mai mult a fost atitudinea publicului care a fost la fel de receptiv la ambele formaţii (ceea ce nu s-a întâmplat la Katatonia şi Subscribe, unde ultimii au întrebat publicul - doomsteri şi gotheri - do you like funky music?, dar despre asta am mai vorbit şi în altă parte).
Singura problemă a concertului (şi e de apreciat că a fost numai una) a fost aceea că a avut loc în România, iar de aici încolo treburile se complică: la început s-a anunţat că intrarea în sală se face la ora 6, apoi a apărut un afiş care anunţa ora 6.30 ca până la urmă eu să ajung în sală aproape la ora 8, când Frozen Dusk mai aveau de cântat doar un cântec şi jumătate. Se pare că 2000 de oameni au îngheţat afară şi playlist-ul celor de la Frozen Dusk a fost scurtat din cauză că Haggard nu erau mulţumiţi de sunet şi au tot cerut timp în plus pentru a-l pune la punct. Dacă într-adevăr aşa a fost, atunci nu am ce zice, pentru că Haggard au avut un sunet impecabil. În schimb a fost vina organizatorilor că au deschis o jumătate de uşă pentru 2000 de persoane deja congelate.
Cel mai mult au suferit din cauza aceasta Frozen Dusk, care au fost destul de interesanţi, au cântat bine şi au avut sunet bun (cel puţin la melodia jumate pe care am auzit-o eu), dar publicul era prea îngheţat pentru a aplauda sau a ţipa.

Asis Nasseri - Haggard

Haggard au avut un recital impresionant şi au sunat foarte bine, deşi dacă ei sunt 18, atunci cu siguranţă nu au fost toţi. Şi deşi nu sunt fan Haggard, recitalul lor a fost măcar enjoyable, ceea ce a zis, probabil, şi jumătatea de public venită pentru Amorphis... mulţimea a fost entuziastă şi a vrut mai mult (we want more, we want more...), ceea ce i-a impresionat mult pe nemţi.

Haggard

După o pauză de bere, suc, coadă la WC sau autografe de la Haggard, a început concertul Amorphis. Eu mă aşteptam să cânte mai mult melodii noi, de pe ultimele două albume înregistrate cu noul vocalist. Ei bine, finlandezii au trecut aproape prin toată discografia, fără să pună accent pe vreun album anume, ceea ce a mulţumit toate preferinţele posibile ale publicului.

Tomi Joutsen - Amorphis

Au fost câteva probleme cu sunetul, peste care au trecut atât trupa cât şi publicul şi, deşi n-au avut o sonorizare la fel de bună ca Haggard, şi Amorphis s-au auzit bine. Ei oricum erau în formă maximă şi au electrizat aproape la propriu publicul care, la rândul lui, a impresionat trupa şi cu siguranţă ambele părţi s-au simţit excelent. După aşa un concert pot spune că la lista trupelor abonate la publicul român (Anathema, Lake of Tears, Paradise Lost, Nightwish etc) s-au mai adăugat Haggard şi Amorphis.

Amorphis

Şi pentru că există mereu cârcotaşi (dintre care unii se aşteptau să cânte Amorphis în deschidere la Haggard şi nu invers), trebuie spus că ordinea trupelor este aproape mereu dată de popularitate, iar Amorphis vinde bine. Chiar foarte bine. Haggard, prin complexitatea muzicii şi a versurilor, au un cerc mai restrâns de fani. În fine, nu calitatea muzicii se compară, pentru că oricum cele două trupe cântă genuri diferite şi era normal ca publicul să fie împărţit pe tabere. Că au fost apreciate la fel de mult ambele trupe de întreg publicul, e o dovadă de maturitate şi de open mind-ness din partea ascultătorilor, ceea ce în România se întâmplă cam rar.
Per total a fost un concert reuşit, eu îi dau nota 9. Altfel ar fi fost 10, dacă nu ar fi trebuit să aşteptăm afară.

Constatare

Life sucks and then you die.

2000 & not gone

Cu această ocazie, să facem un top 10 căutari pe Google care ajung pe acest minunat blog (ordinea e dată de cât de des au fost folosite aceste keywords).

10. tiamat do you dream of me
9. axalumii blogspot
8. reclame cocolino
7. vise
6. reclama tnuva
5. emo manele
4. axis mundi
3. vacuta paula
2. mister bean
1. despre advertising

Şi ajungem la intrebarea: pentru cine fac eu asta?

Dus şi-ntors

-Auzi?
-Aud.
-Ce?
-Nimic. Ţi se pare.
-Ce?
-Ce auzi.
-De unde ştii ce aud?
-Se vede...

You're absolutely right, Marjorie... The floor sugar does taste rather queer... in this area. We'd better keep a record of our findings.

-Totul e fals.
-E la modă să zici asta...
-Dar aşa e. Totul e fals. Şi eu sunt fals. Şi tu eşti fals.
-De ce?
-Mi-e frică...

I am one of seven brothers.
Five of us must leave and start again.
In this land of Saints and Martyrs,
Tears of sadness hide within the rain.

-Aşa! Pleacă! Fă umbră pământului în altă parte! Aici nu mai eşti binevenit...
-Ştiam... N-am fost niciodată.
-Atunci de ce ai aşteptat atât?
-Pentru tine...

Cúlcat viu şi scúlat mort...

-Asta sună mişto cu accent únguresc. Eh... Eşti gata? Hei... Eşti... Nu eşti... M-ai lăsat singur... Din nou.

Out in the city, in the cold world outside
I don't want pity, just a safe place to hide
Mama please, let me back inside...

-A fost urât din partea ta să pleci aşa.
-Dar m-am întors.
-De ce ai plecat?
-Sunt aici...
-Dar ştii că...
-Ştiu.

Long way from home
Nowhere to go
What made the river so cold?

-Nu ştiu ce ar putea urma... De ce mereu trebuie să fie ca o cameră fără uşi sau ferestre?
-Nu mai urmează nimic. Asta e tot.
-Ce e?
-Începutul şi sfârşitul. Viaţa şi moartea... Binele şi răul... Asta e.
-N-are cum...

You've got to face it head on
So you can turn this thing around
'cause this ain't right...

-Cine eşti?
-Tu.
-Şi eu?
-Tot tu.
-Şi restul?
-Tot tu...
-Atunci eu ce sunt?
-Tu... eşti singur.

And it's wearing me down
And it's turning me round
And I can't find a way
Now to find it out...
Where are you when I need you?...

Are you there?


__________________
Poftim. Văzut The Fountain + toate (opt) episoadele Salad Fingers + ascultat Anathema şi Camel + o minte twisted care era deja... Take it as it is. Pentru citate lăsaţi comment. Dar nu numai pentru citate...

Capitala culturii e doar parţială

De Crăciun am fost la Sibiu, mai mult ca să am parte de liniştea zilelor de 25 şi 26 decembrie, în care oraşul este pustiu pentru că oamenii sunt ori acasă, ori la urgenţă, în ambele situaţii refăcându-se după masa de Crăciun. Într-adevăr, nu m-am înşelat şi în aceste zile a fost cu adevărat gol oraşul, deci, printre altele, propice pentru pozat. Cu scopul pozatului, la un moment dat am decis să ajung în cel mai înalt punct din oraş, şi anume Dealul Guşteriţa. Cartierul omonim, sat alipit oraşului, este un Rahova - cel bucureştean, că şi Sibiul are unul - fără blocuri şi strâmb, urcat pe un deal şi cu străzi abrupte. Prin zonă nu trece nici o stradă importantă, cartierul aflat între două drumuri naţionale (unul spre Mediaş, celălalt spre Sighişoara) dar netangent nici unuia este legat de oraş printr-o stradă ce pleacă chiar din centrul capitalei culturii şi care se pierde printre casele simple, multe dărăpănate, ajungând în fine la porţile unei fabrici de cărămidă. Partea aferentă cartierului din şoseaua de legătură se numeşte, simplu, strada Podului. Numele vine, normal, de la un pod peste râul Cibin, care separă total oraşul de cartier. La un moment dat, din aceast drum urcă pe un deal băţos câteva străzi cu nume de copaci. Dacă reţin bine, strada Mălinului este cea care urcă cel mai mult, ajungând într-un punct înalt, dar accesibil practic oricui are chef de urcat un drum pietruit nu foarte prietenos pentru picioare, dar cu care Daciile 1300 se împacă de nevoie. Încrengătura de străzi ocupă o bună parte din deal, nici o stradă nefiind sistematizată în vreun fel; ele oscilează şi pe verticală, şi pe orizontală, fără discriminare, parcă în ciuda turiştilor învăţaţi cu oraşul care vin pe dealul Guşteriţei fie pentru crucea care priveşte asupra oraşului asemenea celei de la Buşteni, fie pentru a avea o vedere panoramică asupra întregii zone. Ajuns sus, după aproape 20 de minute într-un autobuz supraîncălzit - căldura amplifică mirosul! - şi populat cu ţăranorăşeni gălăgioşi, cu paporniţe şi alte accesorii specifice, şi apoi după alte 15 minute de urcat pe străzi pustii, constat că n-am ce poza înspre oraşul de la poalele dealului, că e ceaţă. După câteva poze mai mult în sus decât în jos, cobor pe aceleaşi străzi pustii. În jur totul pare mort, stătut, trist şi rămas aşa de multă vreme, ca şi cum timpul ar fi trecut pe lângă Guşteriţa. Deodată, un muc suflat sparge liniştea în cartier. Apoi tăcere. Dintr-o casă fosforescentă, vopsită în portocaliu şi galben, se aude, suav, o manea. La poalele dealului, aproape de strada Podului, doi bătrâni îşi iau la revedere, apoi unul se suie într-o Dacie de-o seamă cu el şi pleacă, cu motorul ambalat la maxim, spre Capitala Culturii, care practic n-a trecut râul ca să ajungă şi la guşteriţeni, deşi teoretic titulatura ne onorează întreaga ţară.

Cow and Chicken fără Chicken şi alte părţi esenţiale

Ştiţi reclama la supervăcuţele care dau superlactate? Aţi observat ceva dubios la acele supervăcuţe? E adevărat, sunt îmbrăcate în costume de supereroi... dar problema e că n-au uger. Nu ştiu la ce superlactate se gândeau cei care au făcut reclama (sau, mai rău, producătorul), deşi poate că e vorba de lactate obţinute, de fapt, din lapte de bou. Şi acum, cu dedicaţie pentru acei membri ai echipei ce a realizat reclama care beau lăptic dimineaţa:

Random thoughts că nu-mi vine să zic în română

Cum e să asculţi Katatonia şi Burzum şi playlist-ul tău să stea pe aceeaşi pagină cu pozele unor sfinţi şi unor dumnezei şi cu alte picturi din diverse biserici? E trist. Eşti poser. Nu dau exemple, dar se întâmplă pe www.last.fm.
Katatonia au un album intitulat Jhva Elohim Meth (Dumnezeu e mort) şi sigla lor cuprinde o pentagramă şi diverse "cozi de draci", iar Burzum este o formaţie cu un singur membru ce stă la bulău pentru incendierea unor biserici.

Dacă pentru fiecare prost pe care îl întâlnesc aş primi un leu, Becali mi-ar fi om de serviciu şi Patriciu bucătăreasă.

Cică vine crăciunul. Iar e plin oraşul de moşi crăciuni, din televizor se aud numai colinde şi tot omu' face shopping. Dacă nu e deja clar, urăsc sărbătorile de iarnă. După ce că e frig şi e (sper să nu, anul ăsta) zăpadă, trebuie să aud / văd peste tot aceleaşi lucruri, pentru că toţi vor să vândă tot ce au. De la hârtie igienică la cristale Swarovski, toate au moşi crăciuni pe ele şi toate se dau la tv pe fondul unor colinde. Deci, e clar: românul consumă cu atât mai mult cu cât e mai sărac. Bă da' proşti mai suntem. N-avem bani să plătim întreţinerea da' cumpărăm un porc întreg că doar o dată e crăciunul. Da, cu literă mică.

M-o pălit revelaţia: oamenii se schimbă (inteligent, nu?) da' nu-şi dau seama sau nu le pasă. Cre'că eu sunt în a doua categorie but I don't give a weasel's fuck.

Câţi oameni încep o frază cu "băi, deci..." sau "da, deci..."?

În fiecare zi înveţi un cuvânt nou. Astăzi: furfurol.

Da, deci vă urez un shopping cât mai plăcut.

Staţi şi ascultaţi katatonici şi cuminţi

Cum domn'e să faci concert Lake of Tears la Arenele Romane şi Katatonia la sala Preoteasa?! Urmează să vină Tristania să cânte în deschidere la Magica şi atunci le-am văzut pe toate. Lake of Tears ar fi meritat din plin un loc ca Arenele Romane dacă ar fi fost mai mediatizat evenimentul, pe când în condiţii de mediatizare aproape nulă, Katatonia a umplut până la refuz o sală ceva mai mare decât club A (şi e de înţeles de ce).

În deschidere au cântat Abigail şi Subscribe şi aş zice că mai mult m-au impresionat primii, poate şi pentru că se încadrau mai bine în tipicul spectacolului. Subscribe au fost o alegere cam ciudată pentru un show din zona gothic - progressive metal, muzica lor fiind un fel de nu-metal (sau poate metalcore... mă rog) care mie mi se pare (şi e o constatare, nu o răutate gratuită) muzică pentru copii odată emo, care între timp au crescut. Şi ca să fie clar de ce mi se pare o alegere greşită, unul dintre soliştii de la Subscribe a întrebat Do you like FUNKY MUSIC?! pe un public care venise pentru Katatonia şi pentru muzica lor cel puţin întunecată (aflaţi ce înseamnă "Catatonia" şi vă veţi da seama).

Abigail

Wave back at me
Back is turned
If I fail once
Circuit burn
...şi a început Katatonia. În forţă, energici, au păstrat ritmul până la sfârşit, terminând cu Murder, singura piesă cu death vocals a serii. De ce? Prin 1995 Jonas Renkse a fost nevoit să renunţe la acest stil din cauza unor probleme cu vocea şi abia de curand a revenit la el, ieri live şi pe ultimul album After Forever ca guest artist. Sunt curios dacă o revină la acest gen de voce şi pe următorul album Katatonia.

Katatonia

No one can hurt you
It was so easy to see
How fucking good it all could be...
Baietii de la Katatonia s-au simţit foarte bine in faţa publicului român şi s-a văzut. Au făcut show ca nişte profesionişti şi inconvenientele concertului nu au fost în nici un caz din vina lor. Totuşi, unele amănunte importante, cum ar fi sunetul, nu s-au ridicat la înălţimea prestaţiei trupelor. Abigail au avut ghinionul ca, fiind primii, să nu aibă parte de un sunet reglat de la început; acesta a fost ajustat pe parcurs şi abia la Subscribe a fost cât de cât decent, dar până atunci, cel puţin la început, solista de la Abigail abia se auzea. Nici Katatonia nu a avut parte de un sunet foarte bun, tobele auzindu-se prea tare, iar vocea prea încet, dar şi această problemă s-a rezolvat din mers, până la a treia melodie. O altă problemă a fost ventilaţia sălii, ca şi inexistentă: spre sfârşit, în anumite combinaţii de lumini, nu se mai vedeau bine artiştii pe scenă din cauza fumului (şi eu stăteam în faţă).

Jonas Renkse

Five day pain
Closer now than ever
La final am aşteptat sesiunea de autografe, până au venit nişte badigarzi (pe care îi compătimesc că au avut parte de un aşa eveniment de păzit, deşi li s-au dat dopuri pentru urechi!) şi ne-au dat afară.

Note pentru eveniment:

Abigail: 8
Subscribe: 5
Katatonia: 10+
Media pentru formaţii: 7.66

Sunet: 7
Lumini: 9
Sala (spaţiu, ventilaţie etc): 5
Organizare: 9 (bine păzit, s-au adus veceuri ecologice pentru că cele ale clădirii nu funcţionau (?), nu cred că se putea intra fără bilet etc)
Media pentru eveniment: 7.5

Playlist: Consternation, Ghosts of the Sun, Wealth, Sweet Nurse, Deadhouse, Teargas, Right into the Bliss, My Twin, Criminals, Don't Tell a Soul, The Future of Speech, Chrome, For My Demons.
Bis: Soil's Song, Evidence, July, Murder.