In the early morning light...

Pentru că uităm să ne mai pese, uităm de cei de care ar trebui să ne pese, pentru că uităm de toţi atunci când nu ne mai sunt de folos cumva, pentru că promitem multe şi facem puţine (măcar am fi nişte buni politicieni), ar fi cazul să ne întoarcem la sine chiar numai pentru a vedea că singur nu poate face nimic, deşi credem că n-avem nevoie de nimeni. Pentru că nu ştii să apreciezi ceva decât atunci când nu mai e, iar când realizezi ce ai pierdut eşti prea fudul ca să mai faci ceva, învaţă-ţi ego-ul să îşi ceară iertare, pentru că nu îi cad gradele. Poţi chiar să porţi epoleţi, să ştie lumea cât eşti de important. Un îmi pare rău nu ţi-i dă jos. Pentru că sensibilitatea şi conştiinţa îţi sunt paralele şi nu te ţii de cuvânt atunci când nu mai ai ceva de câştigat din asta, ar fi bine să afli ce îţi doreşti cu adevărat, s-ar putea să depindă tocmai de cum eşti tu. Şi e rău, azi nimeni nu se uită înapoi şi primeşti totul pe măsura faptelor tale. Şi e păcat, că nu te alegi cu mare lucru. Puţină atenţie nu strică, s-ar putea să descoperi că în urma ta, pe unde treci, nu mai rămâne nimic. Aşa, ca în urma tătarilor, acum 700 de ani. Norocul tău că nimic nu e definitiv, când încă îţi mai pasă de ceea ce faci. Totuşi, cine a zis că dacă doi îţi spun că eşti beat mai bine te culci, a avut dreptate: când ceva merge prost de prea multe ori, nu pot fi mereu de vină alţii... sau ceilalţi. Nu, nu e de la ei. Şi nu mă lăsa pe jos, că ştii că îmi place să merg cu trenul.

And in the early morning light
After a silent peaceful night
You took my heart away...

You still have it, it's in your coffee. You can keep it, It's useless without you anyway. And Linux Ubuntu is here to stay.

Misterul Educaţiei şi Cercetării

Într-o minunată zi de duminică, ilustra bunică la care locuiesc în ilustrul oraş Sibiu hotărăşte că trebuie vopsite geamurile şi schimbate plasele de ţânţari. Plec după materiale oarecum resemnat că va trebui să merg la un magazin mare de construcţii, cum magazinele din cartier sunt închise în sfânta zi de duminică. Pe stradă observ, fără să vreau, că oraşul este cam pustiu şi mă întreb de ce. E puţină lume pe stradă şi totul pare părăsit. O dată cu autobuzul vine şi răspunsul la întrebarea mea: toată populaţia oraşului este în acel autobuz. Şi unde încap două sute de mii de oameni, mai încape încă unul, aşa că mă sui. Deşi plin de muncitorese greţoase, grase şi cu păr pe mâini, autobuzul este chiar interesant: îmbrăcat într-o reclamă la nu-ştiu-ce-adeziv-pentru-faianţă, pe el vieţuieşte un individ care face un thumbs up, în semn de buna calitate a produsului la care face reclamă. Un călător supraîncălzit deschide un geam, decapitându-l pe săracul om care făcea un ban cinstit dintr-o reclamă. Cu toate acestea, tipul nu îşi pierde definitiv capul - printr-o mişcare de geamuri, în locul căpăţânii ajunge o jumătate de sac de nu-ştiu-ce-adeziv-pentru-faianţă. E bine. Omul este în continuare mulţumit de produsul pe care îl prezintă, capul lui continuă să zâmbească lângă corp şi lângă capul de împrumut, iar nenea încă mai arată thumbs up. Poate la toamnă bunica vrea să-şi schimbe faianţa...

Şi altele din lume luate:

• Eu cu umbrelă roz şi tricou cu Dream Theater.
• Închiriez cameră la două fete. Strada Margaretelor nr. 14. Pupă colţ. Am pupat colţul, dar degeaba. Discriminare!
• Omul de pe semnul Trecere de pietoni este ori bărbat (are pantofi şi pălărie), ori doar o "schiţă de om". Discriminare din nou!
• Servus. Information technologies and solutions. Să trăieşti!
• Senzaţional! Marin Preda trăieşte şi este şofer de troleibuz în Sibiu! Conform ecusonului, domnul Preda Marin, care chiar seamănă cu Marin Preda (minus ochelari, plus o pălărie de pescar), m-a adus azi acasă.
• Populaţia de emonauţi băştinaşi este incredibil de mare. În principiu, Sibiul are renume de oraş de metalişti, dar ăştia mici au înţeles complet greşit mişcarea rock şi punk. Săracii...
• Apropo de metalişti: un măcelar avea tricou cu Metallica, iar o altă măcelărie se numeşte Vama Veche. E bine, tradiţia totuşi se păstrează.
• Nu există nici o legătură între titlul şi conţinutul blogului. V-am păcălit.

Despre advertising şi alte limbi din orientul îndepărtat

Prima observaţie din domeniu, de cum am ajuns în Sibiu, a fost reclama la Romantica TV pe un autobuz. Era şi faţa lui Teo acolo, aproape de roată şi cu puţin mai mică decât aceasta. Să fi fost vreo aluzie la vremuri de demult sau doar o coincidenţă nefericită? Să ai capul cât o roată de autobuz e lucru mare... foarte mare.
A doua remarcă este legată de reclamele la un magazin gen Brico Store, şi anume Baumax-x. E plin oraşul de ele, dar nicăieri nu scrie unde se găseşte acest minunat magazin.
Din aceeaşi categorie cu prima chestiune mai este şi reclama la o agenţie imobiliară. În partea de jos a autobuzului este partea de sus din faţa unei tipe, în aşa fel încât ochii îi sunt roţile. A întrecut-o pe Teo! La mai mare! Am auzit să ai sifoane la ochi, dar nu anvelope. Şi tot nu am înţeles legătura dintre tipă şi imobiliare.
Din categoria la noi ca la nimeni: Pe o şosea era blocat traficul pe o bandă deoarece nişte neni nu puteau pune o reclamă pe stâlp având scara pe trotuar. Cu ocazia asta am stat într-un autobuz cam o oră. Călătorii erau pensionari care preferă să moară de cald decât de puţin curent. Punct.

Şi alte întâmplări made in Sibiu™:

• Cine urăşte tramvaiul 41 din Bucureşti, să nu vină în Sibiu. Autobuzul omonim de aici e la fel.
• Aici pensionarii fac piaţa la ora 12. La 40 de grade.
• Aici am văzut pe un stâlp două semne de circulaţie: accesul interzis şi începutul zonei în care staţionarea este interzisă. Pe acelaşi stâlp.
• Aici lumea stă în staţie aşteptând autobuzul, deşi la 50 m de staţie strada este închisă pentru lucrări.
• Aici cartierul cel mai jos (şi cel mai inundat la ploi mari) se numeşte Broscărie.
  
• Net cafe-ul în care mă aflu este populat cu plozi de 7 ani care joacă CS. Mai ştiţi ce le-am urat pokemonilor din tramvaiul 20? Şi ăstora le doresc la fel. Dar mai lent. Şi mai dureros.
• Scriu un cuvânt pe 10 secunde şi asta pe banii mei. Probabil în tastaturile de aici s-ar putea descoperi noi specii de reptile.
• Monitorul la care mă aflu s-a gândit că roşul este o culoare care predispune la nervi (e posibil, împreună cu tastatura), aşa că a înlocuit-o cu negru (sau gri, după nuanţă) peste tot unde apare. Bun băiat...
• Îmi pare rău că nu am făcut următoarea poză: pe stradă, utilajele părăsite şi traficul aproape blocat. La umbra a doi copaci dintr-un spaţiu verde apropiat, vreo 6 sau 7 muncitori toţi întinşi la umbră şi perfect aliniaţi. Ca să vezi disciplina... Little soldiers in a row.
• Apropo: în autobuzul 20 din Sibiu or fi pokemoni?... M-aş duce mâine să verific, dar e un preorăşenesc cu maşini de pe vremea bunicii şi mă gândesc că dau peste ţărani.
• Sunt ameţit, nu pot să gândesc şi mă doare capul. Dar nu-l tai, că arăt bine. Şi cu asta v-am pupat.
  

Tiamat - Do You Dream Of Me?

De la Eugen Erhan, creatorul lui Fredo şi Pidjin, avem acum un videoclip dincolo de cuvinte, pentru o melodie pe măsură: Tiamat - Do You Dream of me?

Pe site-ul lui Eugen găsiţi şi fişierul original (în format quicktime *.MOV) care are o calitate audio-video mult mai bună... sau mi-l puteţi cere mie ;)

Al pustiului

Prin sudul ţării e un sat egal depărtat de orice formă de civilizaţie urbană - se află la 50 de kilometri de Giurgiu, tot atâţia faţă de Alexandria şi tot atâţia faţă de Bucureşti. Deşi distanţa nu e mare, se cunoaşte că satul este chiar în mijlocul pustiului. Puţină lume a mai rămas acolo, trăind în afara timpului tocmai datorită civilizaţiei. Nimeni nu mai iese din sat dacă găseşte tot ce vrea la magazin şi chiar dacă există acum radio şi televizor, peste sat pluteşte un aer de timp stătut, pentru că, deşi un om îşi duce viaţa sa fără să fie complet rupt de lume, comunitatea a rămas de mult în loc.
De altfel, acolo totul pare că stă în picioare numai datorită unei minuni, care s-a şi întâmplat acum câţiva ani: o icoană din biserică a plâns, vestea s-a dus repede şi satul a devenit un mic loc de pelerinaj. Cu câteva donaţii mai mari sau mai mici, biserica s-a renovat, e nouă şi impunătoare, domnind peste un sat mort. În acea vreme multe spirite au reînviat în sat, unele cu folos şi altele degeaba, pentru ca totul să se liniştească treptat şi să ajungă iar în starea de dinainte. Excepţie fac duminicile când se adună mai multe maşini în faţa bisericii - semn că au venit credincioşii fideli icoanei de prin împrejurimi; în rest, totul e mort.
Pe şosea, la intrarea în sat, păzeşte cuminte fostul CAP, precum un câine bătrân şi bolnav căruia de mult nu-i mai pasă de cine îi trece prin faţă. Sentimentul pustiului nu s-a aşezat niciodată mai bine peste o aşezare încă locuită: în casele celor plecaţi au apărut cucuvele care îi veghează pe cei rămaşi şi aşteaptă parcă să-i îngroape şi să le ia şi lor locul. Vântul bate în duşmănie, răscolind degeaba aerul stătut ca o băltoacă, iar clopotele bisericii bat dement încercând disperate să însufleţească ceva ce a murit de mult... în van. Indiferenţa stăpâneşte tot, cei rămaşi îşi duc micile existenţe discret, parcă nu vor să deranjeze pe cineva. Totul s-a întâmplat şi încă se întâmplă sub ochii nepăsători ai lui Tarzan. E bătrân, adus de spate, ştirb şi ars de soare de la munca câmpului pe care încă o mai face - singur. Îşi duce neînsemnata viaţă între cerul perfect albastru şi greu, ce parcă stă să cadă peste sat, şi pământul ars, brăzdat de o vale seacă ce nici ea nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.

Un alt fel de Mr. Bean

Mă obişnuisem să-l văd pe Rowan Atkinson prostindu-se mult şi vorbind puţin. Acum văd nu numai că este un mare actor, dar şi că este foarte inspirat. Enjoy :)

Oameni

Modul egoist este dat mic (din păcate închis nu cred că o să apuc să-l văd vreodată) aşa că e cazul să mai apară şi câte un post cel puţin semi gândit, cu draci şi frustrări lăsate la poartă (vezi să nu... se pare că-s mult prea plin de mine - şi lumea mi-a spus-o - ca să reuşesc cu adevărat), şi anume un post despre oameni - creaturile alea uneori simpatice şi alteori nesuferite care te înconjoară vrei nu vrei şi de multe ori fără să îi poţi alege (şi te alegi în jurul tău numai cu ăia nesuferiţi, e o consecinţă directă la legea lui Murphy).
Şi acum, problema: ştiţi vorba aia, proşti da` mulţi... Partea ei tristă e că e bine aşa, pentru că se poate mult mai rău. Exerciţiu de imaginaţie: e sâmbătă la prânz, ora la care se întorc de la plimbare copiii şi bunicii, aţi dat examen, vă întoarceţi acasă cu nota mare luată dar plini de sictir fără vreun motiv anume (sau nedemn de afişat pe blog), sunteţi într-un autobuz supraaglomerat dar staţi jos, pe partea cu soarele şi cu spatele la direcţia de mers (numai bine să vedeţi ce e înăuntru şi nu în afara maşinii) când într-una din acele staţii în care în autobuzul deja burduşit se mai suie cel puţin încă pe atâţia oameni (poate fi util la vreo lecţie de fizică: o masă de oameni este, precum o masă de aer, compresibilă - s-a dovedit experimental) se suie o familie interesantă: o mamă cu două fiice. Una din ele era clar fiica, dar între mamă şi cealaltă fată nu se poate face prea sigur diferenţa... desigur, am bănuit eu cam care e mama, şi la ea mă voi referi mai la vale. Am zis că e bine proşti da` mulţi pentru că e uşor de imaginat cum ar arăta debili da` mulţi: o lume dementă la propriu, un vis urât din care speri să te trezeşti la un moment dat... În fine, familia arăta cam aşa: mama gângavă, cu ochelari sparţi şi faţă de cal, e o minune că fata ei (cea evident fiică) a învăţat să (oarecum) vorbească. Cealaltă fiinţă e mică şi grasă cu ochii holbaţi şi nu scoate nici un cuvânt. După trăsături îi dai cam aceeaşi vârstă ca a mamei. Fiica (evidentă) are trei baloane şi dă cu ele în capul călătorilor, pare normală. Cealaltă îl calcă pe domnul de lângă mine, îngână un mă şcujaci, apoi coboară împreună cu ai ei.
Ai cui or fi ăştia şi cu ce or fi greşit pe lumea asta să stea tunaţi şi adunaţi într-o familie... E trist şi nu vreau să mă gândesc, dar ajung să cred că prostia nu-i un păcat şi poate fi îndreptată. Nu vă mai plângeţi că lumea e proastă pentru că se poate mult mai rău...

Luna întunecată

Să nu te mai văd vreodată şi o dată cu mine şi restul lumii... să fie vid în jurul tău, piază rea, să nu mai ai ce strica pe unde treci. Să mergi pe drum şi oamenii să te hulească şi să n-ai un loc al tău. Să fugi din casă în casă cerând ajutor şi să nu primeşti nimic. Să fii doar tu cu tine, mereu prieteni dar şi duşmani, căci numai tu fără tine îţi vei găsi un cămin al tău. Apa să te omoare şi din foc să reînvii doar ca să te vezi murind încă o dată, iar atunci când nu va mai rămâne nimic din tine, să te întorci de unde ai plecat şi să redevii iar tu. Să nu te mai văd...

De pomană

Afară plouă şi miroase a tămâie, înăuntru lumea votează şi peste tot pluteşte o atmosferă politică... ploaia e politică, slujba de pomenire e politică, ăla care a înglobat un stâlp în maşina proprie este politic. Groapa de pe Mihai Bravu este politică, iar şoferul maşinii din faţă seamănă cu Băse. Popa tânăr care citeşte pomelnicele seamănă cu Geoană, iar cel bătrân care asistă doar cu câte un Doamne miluieşte parcă e Iliescu. În cimitir e lume puţină... iar pomenirea lor să fie veşnică, dar numai pe vreme frumoasă, se pare.
Trecând peste faptul că acesta este doar un alt blog despre un parastas, se pare că deja a devenit subiectul meu favorit, trebuie să recunosc că ultima dată coliva a fost mai bună.
Până şi pomana este politică, acum de când Gigi Bec. este şi el politic. Slujba se termină, acum este momentul când puţinii milogi (vreme proastă, deh...) încearcă să ia cât mai mult de la mulţimea de Gigii în miniatură. Şi cum toată lumea merită o a doua şansă, repriza a doua urmează când Gigiii se întorc de la morminte, cu popa plătit şi pomana făcută, misiunea îndeplinită şi o cu mare satisfacţie sufletească faţă de obiectivul îndeplinit. Normal, în aşa condiţii, pomana este pe măsură.
Surpriza cea mare vine la un alt cimitir, unde Gigiu fruntaş este un Vadim. Un Vadim foarte autentic de altfel, care ţine în braţe un căţel şi vorbeşte cu groparii. De politică. Nimeni n-ar fi gândit că se poate face campanie electorală cu un căţel ca material de propagandă şi cu gropari drept target primar.
În ceea ce priveşte partidul, nu vreau decât să-l văd pe Vadim într-o solemnă procesiune printre morminte, cu toţi membrii de partid ţinându-se de mână, privind în jos şi cântând Veşnica pomenire în jurul unei pălării cu voturi straşnic păzită de un pui de maidanez. Votul să fie primit şi să fie de sufletul mortului, că mare pomană ţi-ai făcut cu mine, politicianul lui Dumnezeu, veşnic păcătos şi nevrednic de aşa miluire, bogdeaproste maică, încă o dată, mulţumesc frumos şi să mai vii pe la noi. Amin!

Americanii-s de vină

Chiar sunt. Şi nu pentru că îmi place Vama veche / nouă / doar Vama... De altfel, îmi plac sporturile extreme aşa că o să spun direct că nu îmi place. Asta ca să dovedesc încă o dată cât de uncool sunt eu.

Revenind. Ce se întâmplă când mănânci un hamburger luat de la MC şi bei Cola în timp ce stai de vorbă pe mess? Păi... te îngraşi. Şi se poate spune despre tine că ai o viaţă socială foarte limitată. Şi că ai burtă. E corect, dar nu destul. O dată cu tine, se mai îngraşă cineva... Se "îngraşă" o corporaţie. În timp ce te alimentezi, mai hrăneşti nişte guri niciodată sătule, care vor din ce în ce mai multe de la tine, oferind în schimb din ce în ce mai puţine. Şi anume, oamenii din spatele unui brand-elefant/mamut/rinocer/hipopotam, imposibil de dat jos din topuri.

Acest mesaj este din partea directorului Yahoo, Jay Russel: Atenţie! Yahoo şi-a atins numărul maxim de membri... sună cunoscut? Cine are în lista de friends tot felul de pokemoni care se ocupă cu mass-urile, sigur cunoaşte mesajul, complet fals. Pe directorul Yahoo îl cheamă Terry Semel (Samael?!), iar Yahoo nu şi-a atins numărul maxim de utilizatori... dar gâfâie rău, zăpăceşte parole, informaţiile din conturi sunt înlocuite cu alte bălării etc. Mi-ar plăcea să asist la falimentul Yahoo, vedea-te-aş mort şi îngropat, cu Semel de mână. Vise... Şi Cola la 2.5 L este diluată şi fără acid, nu mai are nici un gust... Şi Coca-Cola Company nu dă faliment... Deşi în cazul ăsta ar fi de preferat să facă din nou Cola bună, decât să treacă în nefiinţă cu totul. Despre MC nu ştiu decât că nu mai merită, ca preţ, să mănânci la ei... Nu ştiu cât de bun mai este un hamburger şi nici nu intenţionez să aflu prea curând.

Ce au în comun toate aceste minunate branduri care ne fac, zi de zi, viaţa mai bună? Sunt toate Made in USA. God bless America.

Să decedeze de oftică toţi cei cu spiritul corporatist mare...