Culte, culturi

Trebuia să revin cu ceva. Să hater-im, zic...

Încep să mă întreb cât de eficient este marketing-ul Martorilor lui Iehova, Mormonilor și altora asemenea. Pentru că o bună parte din comportamentul lor a fost preluat de niște grupuri care au cu totul alte interese (nu oculte, nu ilegale, doar... interese). Probabil că demult era eficient. Insistența door-to-door, din ușă în ușă, de cât mai multe ori la aceeași ușă, o fi dat rezultate de vreme ce ei continuă în aceeași notă. Dar cum sunt oare noii adepți? Ce oameni renunță la convingerile lor (că e credință sau altceva) pentru că așa a zis nenea din ușă?

Să revenim la grupurile cu interese, care activează „în zilele noastre”, online. Avem o ciorbă mare și cu de toate: activiști, bicicliști, vegani, ecologiști, anarhiști, gay pride, naționaliști, fat pride, fat shaming, feminism, tot felul de religioși, pro-life, pro-choice etc. Toți se comportă ca niște sectanți care dețin adevărul absolut și care doresc convertirea tuturor celorlați la adevărul „propriu”. Revin și mă auto-citez: „Ce oameni renunță la convingerile lor (că e credință sau altceva) pentru că așa a zis nenea din ușă?”

Activiștilor de tot felul, dacă vă comportați ca niște sectanți, veți avea parte de adepți pe măsură. Nu vă inventați propriul cult! Și între timp, mai sunteți si al naibii de enervanți. Opriți-vă. Pls. Stahp.

Maidanezii au mâncat roşia montană

Să punem în context subiectele via "părere personală", întâi:

Roşia montană: sunt hater - nu sunt împotriva exploatării în sine. Am alte probleme... sunt două, sunt grave, şi doar a doua mai este, cât de cât, cunoscută:

1. În România, dreptul la proprietate este relativ, discutabil şi se pierde foarte uşor. Situaţia mai gravă este în cazul gazelor de şist, unde guvernul va face exproprieri pentru a exploata ce se află sub pământul lui Nea Ion, pentru că resursele subsolului sunt ale statului, nu ale lui. Fac o comparaţie, absurdă, nu este situaţia reală, dar ilustrează situaţia perfect: Dacă Ion ar pune cartofi acolo, ar rămâne doar cu frunzele. Cartofii îi ia statul. De ce trebuie exproprieri? Pentru că gazul nu se exploatează precum cartofii. Sunt necesare utilaje pe pământul lui Ion. Aceeaşi situaţie este şi la Roşia montană, cu menţiunea că Ion nu mai deţine acele pământuri de mai mult timp (cam de când a venit RMGC în ţară, prin 1999). De sub pământul cândva al lui Ion, statul ia aurul, din care păstrează 6%, apoi lasă în urmă o baltă de cianură (nasol, Ioane, ghinion, asta e). Dacă Ion ar decide să exploateze singur aurul / gazul / petrolul / cartofii / gogoşarii / sticlele de lampă / etc, eu nu aş avea nimic împotriva exploatării. E problema lui Ion ce face cu deşeurile câtă vreme nu mi le pune mie în curte. Evident, o asemenea exploatare ar presupune să câştige şi statul ceva, poate chiar acei 6%, dar restul să rămână la Ion, ca să poată acoperi şi costurile exploatării. Pentru care, evident, trebuie să se împrumute (şi să exploateze singur) sau să se asocieze cu o firmă specializată. Nici aici nu e vreo problemă, aurul e al lui. Aşadar, problema numărul unu: statul lucrează împotriva propriului popor, lasă în urmă oameni săraci, expropriaţi, deşeuri şi nici măcar nu câştigă mare lucru din afacerea asta. Normal ar fi ca iniţiativa, exploatarea precum şi câştigurile să revină proprietarilor de drept.
2. Indiferent dacă exploatarea se face corect (în lumina situaţiei de la 1) sau cu japca (aşa cum se va face), contează cât câştigi şi ce laşi în urmă. Statul câştigă puţin şi lasă în urmă cianură. Statul e prost, dar e în regulă situaţia... nu e prima dată.

Deci, dacă exploatarea se face cu cap, astfel încât câştigul să revină proprietarului de drept, mediul să nu fie afectat în mare măsură (sorry, poluare zero nu se poate) şi să se păstreze siturile arheologice din zonă, eu sunt pentru. Dar aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.

Câinii maidanezi trebuie să moară. Punct. Pentru vegetarienii cu suflet mare: luaţi-i acasă. Ţineţi-i acolo. Nu trebuie să rămână "maidanezi" sub nici o formă. Vreţi adăposturi? Bine, dar după 30 de zile toţi câinii neadoptaţi să moară. Aşa e peste tot în lumea asta, mai ales acolo unde s-a descoperit apa caldă. La noi se toacă bani pe "sterilizări" şi pe "adopţii" fără nici un efect. Presupun că sterilizările sunt făcute bine, în schimb adopţiile sunt, în mare parte, doar pe hârtie. Sistemul actual, care toacă sume enorme de bani, e defect şi nu funcţionează. ONG-urile sunt cei mai mari bandiţi din industria asta. Le-am dat o şansă, au ratat-o, gata. Îmi plac animelele şi le respect, orice animal, orice specie, toate au un rol. Dar nu accept să fiu egalul lor, pentru că nu sunt. Nu accept argumentul "dacă ai omorât un câine, ai omorî şi un om?", pentru că nu e acelaşi lucru. În cazul câinilor maidanezi, nu accept nici argumentul "câinele era într-o curte privată". Aşa e, dar câinii maidanezi există ÎN AFARA CURŢILOR. E drept, nu ei au făcut o victimă acum. Dar sunt mai mulţi şi mai periculoşi decât cei din curţi. Şi eu am un câine killer. Şi la mine în curte, dacă intră un străin, nu mai iese. Deci acest argumentul merge doar în cazul de faţă. Dar asta nu înseamnă că "maidanezii" nu există. Şi dacă tot este pusă pe tapet problema câinilor fără stăpân, atunci nu trebuie amestecată cu situaţia de faţă.

Contextul global al ultimelor zile: maidanezii şi moartea (absolut regretabilă) a acelui copil reprezintă un nonsubiect. Ceva ce ar fi fost tratat, în mod normal, într-un singur telejurnal. Ceva ce ar fi fost uitat precum morţile multor altor victime ale câinilor, maidanezi sau nu. Asta e viaţa şi aşa merg lucrurile. Acum nu a fost aşa, pentru că... aproape toate televiziunile au preferat să ignore protestele anti RMGC şi au avut nevoie de un subiect de umplutură. V-au păcălit. V-au agitat şi v-au indignat pentru o altă cauză. Au făcut asta, pentru că au primit bani foarte buni de la RMGC (doar din publicitate, la alt fel de bani nu mă refer, nu ştiu) şi pentru că protestul este şi anti guvern. Ceea ce pentru antene nu există. Au fost atât de nenorociţi (cei din trustul intact/antene/voiculescu srl) încât au falsificat imaginile transmise de webcamul de pe jurnalul.ro. Dragii mei, ati fost manipulati. Felicitări. Acum agitaţi-vă pentru câini. Asta trebuie să faceţi. Asta vor "aleşii" să faceţi.

Bonus, pe facebook circulă poza asta (ce arăta camera jurnalul.ro şi ce era, de fapt, acolo):

SUPER BONUS, 15 propuneri pentru guvernare ale  USL, luate de pe site-ul www.victorponta.ro. Atenţie la punctul 8.

Vă reamintesc că guvernul Ponta a avizat proiectul. Parlamentarul Ponta, cu comportament uşor schizoid, a zis că va vota împotrivă, probabil s-a speriat.

Revenind în context: dacă sunteţi vegetarieni iubitori de animale, vă rog să scoateţi problema câinilor maidanezi din contextul în care este prezentată, şi anume câinele din curtea particulară. Apoi gândiţi-vă că doar aţi fost distraşi de la ceva mai important.

Mother, should I trust the goverment?

Artmania 2013

Iar m-am pierdut în Mediaş. Cred că o să accept situaţia şi o să devină o mică tradiţie. Revenind... intai despre festival:

Despre Deine Lakaien ştiam doar că sună foarte bine. Acum au cântat în curtea interioară a Palatului Brukenthal în formula pian + voce. Dacă despre voce ştiam că e foarte faină, am rămas prost văzând prestaţia pianistului, care putea scoate cam orice sunet dorea din pianul respectiv. A fost absolut fantastic... De văzut şi revăzut la orice ocazie, aşa ceva nu se întâmplă în fiecare zi.

Amaranthe e genul de trupă din aceeaşi categorie cu Delain, Epica, Within Temptation (mai putin primele două albume) sau Nightwish în epoca Almette. Pardon, Anette. Adică un fel de metal cu guristă. Sună la fel ca celelalte, neimpresionant. Dar neimpresionant la modul cel mai literal, adică nu pot avea o părere despre ei. Sunt "meh". Nici măcar impresie proastă nu au reuşit să facă, ceea ce e cam trist.

Haggard am mai văzut prin 2007, parcă, undeva într-o sală. Dacă reţin bine, şi atunci au avut mici probleme de sonorizare (chiar dacă era un eveniment "indoor"), pe care, totuşi, nu le pot critica în vreun fel. Nu pot să sune bine instrumentele clasice lângă instrumente electrice fără să fie amplificate mult. Adică microfonia e inevitabilă. Dar trec peste, nu cred că există sunetist care să poată rezolva problema, având 5 intrumente clasice, 5 electrice şi 3 voci. Drept urmare, cu această paranteză făcută, zic că Haggard totuşi a sunat bine. Oricum, a fost singura trupă din prima zi care ar fi meritat, din punctul meu de vedere, deplasarea până în piaţă. Şi a meritat.

Despre Within Temptation pot spune acelaşi lucru ca în cazul Amaranthe. Nu îmi place. Nu acum. Au scos un super album de debut şi unul decent imediat după. Apoi s-au transformat într-un fel de Linkin Park cu voce feminină. La ce bun concertul, din punctul meu de vedere, dacă au cântat doar două melodii de pe al doilea album şi nici una de pe primul? M-am plictisit la concertul lor după câteva piese, apoi mi-am amintit că mă durea spatele, deci impresie bună... nu. ciuciu. canci. nu îmi plac.

Puneam Xandria în aceeaşi găleată cu Within Temptation şi Amaranthe. Greşisem. Şi asta doar pentru că ştiam câteva albume vechi ale lor, cu altă vocalistă decât cea de azi. Au schimbat-o, deci, şi bine au făcut. Acum, tipa are voce de operă. Adevărată. Şi cântă bine şi sună bine şi mi-a amintit de Tristania din zilele lor bune sau chiar de Nightwish. A fost frumos. Şi a fost prima dată când am auzit publicul să ceară bis la prima trupă a festivalului, deci tind să cred că îmi împărtăşesc şi alţii părerea. Şi Xandria s-a simţit foarte bine (şi au fost impresionaţi de public), probabil or să revină cândva.

Orphaned Land sunt caraghioşi. Jesus band. Sunt trei iisuşi în trupă (bas, voce, tobe), şi asta nu e tot. Trupa asta a făcvut câteva mii de metalişti să dea din palme pe ritm de manele şi să uite cum se dă din cap. Regret că nu ştiu toate versurile de la "Duşmanii îmi poartă pică", pentru că se potriveşte cu o melodie de-a lor. Dar doar pentru asta aş căuta melodia şi aş face un remix cu instrumentalul lor şi vocea lui Vali Vijelie. M-a distrat concertul lor. Între melodii îmi făceam cruce, pentru că tocmai îl ascultasem pe micul iisus. Dar ce e puţin greşit este că o să vreau să îi mai ascult. Probabil tot pentru distracţie, dar o să fac asta.

A plouat atât de mult în timpul concertului Lacrimosa încât era puţină piaţă sub apa din zonă. Eu i-am mai văzut o dată în 2008 şi mi-a plăcut concertul de atunci. Nu ştiu dacă este din cauza ploii, dar acum mi-a plăcut de 100 de ori mai mult. A fost perfect, şi mă refer la prestaţia lor, împreună cu ploaia care a căzut la fix. Implicarea lor în muzică îmi aminteşte vag de My Dying Bride, ceea ce este perfect, atât, nu mai mult sau mai puţin. Acum pot să mor împăcat, de pneumonie sau orice altceva.

Atât cu Artmania... Nu vreau să fac jurnal de călătorie, dar am următorul "aftermath": 11 zile, 800km, munţii Cindrel şi cetăţi. Mulţi munţi şi multe cetăţi. Aşadar, în primul rând, mergeţi la Alba Iulia, e un loc prea frumos şi prea puţin cunoscut. În comparaţie cu Sibiul, cetatea din Alba Iulia este pur si simplu pustie, dar merită mult mai mult. Apoi, traseul Sibiu - Sighişoara - Mediaş - ăăăă...undeva în Mediaş că m-am pierdut - Sibiu devine tradiţie, dar nu mă deranjează, măcar am descoperit locuri noi atît în Sighişoara (cimitirul) cât şi în Mediaş (biserica evanghelică). Iar despre munţi nu am ce zice, mergeţi de-a-n muntele şi descoperiţi singuri, că aşa se face.

Închei ca în 2009: să vină naibii Paradise Lost, că îmbătrânesc şi mor până apuc să îi văd.

Românii şi-au stabilit priorităţile: vor începe cu o mămăligă

"Capra râioasă ţine coada sus" a fost spus de o capră râioasă. Sunt toate şansele să fie aşa. Suntem avizi de nonsubiecte. Ne doare in cur de tot ce se întâmplă rău în ţara asta. Dar nu ne doare în cur de următoarele aspecte:

Sabina, fata cu tricolor, în realitate o copilă cam tontuţă care a băgat băţul prin gard şi se miră că a găsit câinele poarta deschisă şi a muşcat-o. Miră-te acum. În realitate, ar fi bună pace dacă am înţelege că un grup de români proşti se înjură pe faţă cu un grup de unguri proşti. Dar că grupurile nu sunt relevante pentru majoritate (caz în care chiar există bună pace). Îmi plac românii din Botoşani care urăsc ungurii. Din aceleaşi considerente m-am hotărât să urăsc şi eu poporul bengalez, despre care ştiu că există.

Mesajul unei studente românce din Marea Britanie care a descoperit apa caldă. Tu, Sabină crescută ceva mai mare, ai scris exact ce aveam nevoie pentru a-mi demonstra punctul de vedere. Ăla cu capra râioasă. Ia-ţi în braţe poporul şi dumnezeul tău şi dacii tăi că sunt de 100 de ori mai bune toate decât nenorociţii ăia de englezi, care n-au cultură, n-au tehnologie, n-au istorie, n-au nimic. Sau poate te deranjează în ce au evoluat acum britanicii tăi? Păi cu istoria, cu tradiţia şi cu dumnezeu în braţe, n-ar fi ajuns nici la un sfert din cât au acum. Adică ar fi ajuns ca noi. E drăguţ să păstrezi tradiţii şi să îţi cinsteşti istoria. Dar nu să stai cu ele în braţe în timp ce alţii se dezvoltă, în principal din cauza unei lene monumentale şi a unui fatalism istoric. Că asta sunt românii - leneşi, nu fac nimic pentru că nu a vrut dumnezeu să se întâmple (orice, nu contează). Aşa că mai trântesc o mămăligă şi mai cântă o doină de jale. Îmbrăţişarea tradiţiilor nu e o virtute în România, e pură inerţie. Îţi mulţumesc for proving my point. Uite, am folosit limba ţării care nu îţi place.

Scoţianul care ne omoară urşii pentru că avem o ţară ieftină şi chiar are dreptate de fapt nu a zis asta, dar tot are dreptate. O cercetare ceva mai profesionistă găsiţi aici (cu subtitlul, creaţie personală, "uite cum se fac de căcat zeci de mii de români iubiţi de Sabina şi de studenta melancolică"). De fapt, apariţia acestui articol m-a făcut să scriu. Am depăşit celelalte două momente cu silă şi cam atât. Dar acum s-a cam umplut paharul. Aşa ceva nu ar trebui să se întâmple. Poporul ăsta nu ar trebui să fie atât de prost. Puteţi să mă urâţi acum, nu-mi pasă.

Vreţi să vă pese de ceva şi nu puteţi depăşi stadiul de naţionalişti, ecologişti şi vegetarieni? Vă dau eu teme de gândire:

• taxa pe stat acasă, din 2014.
• guvernul va face exproprieri forţate pentru explorarea (exploatarea) gazelor de şist (să ne înţelegem, nu am nimic împotriva lor - da, sunt hater - in schimb e anormal cum înţelege guvernul dreptul la proprietate). Linkul de mai sus e cu o informaţie colaterală, dar citiţi printre rânduri.
• toată lumea urmăreşte pe toată lumea (prism & co).
• ruşii se bagă în seamă de-a-n pulea.

Hai, române, indignează-te, lasă Hala Matache, las-o pe Sabina, lasă naţionalismul, lasă urşii şi nu mai mânca frunze pentru că e cool. Pune mâna şi află ce se întâmplă în jurul tău!

Vandalism sibian

Ce îmi mai fac interneturile

Mă dădeam pe Google Earth, when suddenly, Jesus:

 

Apoi Facebook îmi recomandă:

Ca în final să văd cum ajunge lumea la mine - căutări pe guglă care aterizează la mine, în ordinea frecvenţei (comentarii bonus):

1. blog de om - măcar ştiu oamenii ce vor şi ajung unde trebuie
2. "encrypted search" - nu văd ce caută oamenii, poate fi orice de la sfinţi la p0rn cu ursuleţi koala timizi, dar cert e că ajung la mine căutările lor. Sper să fie de bine.
3. reader's digest teapa şi alte variaţiuni - da, este.
4. artmania 2012 - seems legit.
5. autoportret şi alte variaţiuni - sigur nu asta caută.
6. axismundi explicaţie - crema... miezu'... vă prindeţi voi.
7. axismundi blog - idem 1
8. numele unei colege din liceu despre care nu am scris niciodată şi nu am idee cum interneturile fac legătura între noi. Dafuq. No, really, dafuq man...
9. blog imuna la tot - i-aş zice chiar antibiotic ambulant.
10. cum ajung la crucea din gusterita - cu un autobuz care pute (10), apoi de-a-n dealu' pe strada Smârdan.
11. cum sa canti la artmania - cu gura.
12. este o melodie care la inceput urla unu tipa unu - probabil asta.
13. paula pudding şi alte variaţiuni - iar, mă, IAR?

Se întâmplă chestii pe interneturi care mă depăşesc...

Pastorala 2013

- Şi-a revenit Cristi.

- Confirmat.

Socializare nocturnă, râsete, voie bună, deşi Cristi încă nu şi-a revenit. Un puhoi de credincioşi face politică, discută meciul Brasov - Rapid 2-0  (well, fuck) şi face schimb de reţete. Încă linişte.

Un sobor de preoţi coboară din biserică cu sfânta lumină. Încă linişte. Urcă pe podiumul improvizat în curtea bisericii, probă de microfon eşuată, un scurt discurs de binecuvântare a şefilor, cu big boss Daniel în frunte, HRISTOS A ÎNVIAT! plus răspunsul publicului, relativ entuziast. Se repetă de trei ori, apoi se cântă. Fără chef.

Între timp, lumina sfântă se distribuie credincioşilor care o iau şi pleacă, chiar dacă unii dintre ei nici n-au asistat la anunţul oficial că Cristi şi-ar fi revenit. Duc lumina acasă, o ţin aprinsă o jumătate de oră apoi o sting, că poate ia foc casa. Înţeleg că sfântul incendiu nu şi-l doreşte nimeni.

Nu cântă mai nimeni cu preoţii. Câţiva groupies entuziaşti şi atât. Restul au rămas pentru că "aşa trebuie", regula religioasă s-a transformat în normă socială. Şi ca să dovedească, dau check-in la biserică pe Facebook. Mai mult de jumătate din public deja plecase când s-a terminat cântarea. Să bage în ei mâncare, alcool şi muzică populară de la televizorul din curte, dat tare.

Urmează o zi lungă. În prima zi de paşte singurii oameni care circulă în oraş sunt aceia care merg la cimitire să dea de pomană. Un puhoi de aurolaci şi de ţigani năvălesc peste nefericitul care a avut ghinionul să fie văzut căutând ceva în vreo plasă. Toţi cer. Nu în numele domnului, nici al doamnei, nici al unei sărbători (oricare ar fi ea). Generozitatea şi bunătatea specifice credincioşilor care vin la cimitire devin "ia mă şi tu de-aici şi dispari". În medie, fiecare cerşetor de la biserici sau cimitire adună două plase mari de rafie cu pachete.

Concluzie: eşti mai degrabă asocial dacă nu faci ce face şi restul lumii care face acelaşi lucru de teama judecăţii celorlalţi. Printre ei, 10% care chiar fac cu bună credinţă ce fac. În rest totul e o normă socială. Şi o măsură a sociabilităţii. Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

Înot

A fost o dată ca niciodată, dar între timp a murit. De-a lungul scurtei sale existenţe a acumulat noţiuni complexe despre timp şi spaţiu, cum ar fi parcurgerea distanţelor scurte într-un timp foarte lung, poze cu copaci şi o ură neînfrânată faţă de babe confuze. Pe când era încă, făcea scufundări în mări albastru-infinite şi apoi nu înţelegea de ce se întorcea mai uşoară şi cu un puternic sentiment al unei lipse pronunţate, cu toate că nu exista echipament standard pentru scufundări, era necesar doar curaj şi o declaraţie pe propria răspundere. După ceva timp a înţeles că o lipsă în plus înseamnă mai mult în minus şi a hotărât să renunţe la scufundări, păcătos obicei care aducea o pagubă mai mare cu cât plăcerea era mai mare.

Şi albastrul infinit s-a terminat.

Apa e bună, apa înseamnă viaţă şi consistenţă în inconsecvenţă, apa e bună. Prea bună. Dar singura condiţie pentru scufundări nu mai era îndeplinită, a pierdut curajul şi, implicit, dorinţa de a scrie declaraţii pe propria răspundere. Putea alege oricând răspunderea altuia, decizie cinică şi cu nimic mai benefică, dar cel puţin s-a mai putut simţi bine o perioadă prin bunăvoinţa celor care îi împrumutau răspundere. Mult timp nu a putut funcţiona aşa. Dar apa fiind bună, nu putea sta departe de ea nicicum şi a ales derìva. Derivà în derivă derivata vieţii fără să înţeleagă procesul invers al integrării în apa bună. Era o apă de consistenţă variabilă, culori nehotărâte şi cu o faună bogată în peşti de prin Gara de Nord, fiinţe amabile şi săritoare. Derìva este comodă şi suficientă, hrană pentru suflet şi spirit, stare de veghe implicit asumată şi niciodată dezvoltată.

Ape tulburi, ce ascund e bun pierdut.

Apa roade, erodează, topeşte şi amestecă, dezbină şi cucereşte, prieten fals şi metaforă proastă. O dată aleasă deriva, cu un istoric bogat al scufundărilor în spate, a fost firească alegerea unei noi scufundări, în apă înşelătoare, tulbure, peştoasă şi nehotărâtă. Să înceapă atunci orgia pierderilor, pagubelor şi victimelor colaterale, a compromisurilor şi a bunei înţelegeri între fiinţa firavă şi tot ceea ce a pierdut în apa mătăsoasă precum rochia unei doamne prea uzate în viaţă şi de viaţă, o petrecere a lipsurilor şi a pierderii cu bucurie a încă o parte din ceea ce tocmai fusese. Să înceapă sfârşitul, cu muzică şi dansuri, ca şi cum nu îi mai urmează nimic.

Era pe cand nu s-a zarit, Azi o vedem, si nu e.

Începe discret, acaparează tot şi explodează într-un bâlci al deşertăciunilor, maniere îndoielnice şi proaste obiceiuri, vicii ilegale şi relaţii imorale, substantiv şi atribut, la naiba cu toate, oricum o să moară.

Canapeaua vieţii

-Eu nu fac nici o afacere cu tine.
-De ce?  Chiar vreau maşina asta...
-Pur şi simplu.
-Ne cunoaştem? Ti-am făcut eu ceva? Eu nu îmi amintesc.
-Da, ne cunoaştem.
-Când ne-am cunoscut?
-Când ţi-am adus canapeaua aia.
-Ce-are canapeaua cu maşina?
-Mi-ai trimis canapeaua înapoi pentru că era julită.
-Păi era.
-Şi acum dacă ai vreo problemă cu maşina, tot aşa o să mi-o dai înapoi. Aşa că ţie nu ţi-o dau deloc.
-Bă băiatule, maşina nu e o canapea. Eşti supărat pe mine, ţi-am zis ceva atunci? Că eram nervos, am căutat o canapea toată săptămâna şi când am crezut că am găsit-o, era julită.
-Aşa o să zici şi de maşină.
-Eşti copil. Nici măcar nu era canapeaua ta, doar ai adus-o din magazin până la mine.
-Nu contează, nu facem afacerea.

Mare grijă când cumpăraţi canapele. Pot fi julite. Şi incidentul poate avea nenumărate urmări viitoare.

Artmania 2012

Fuse şi Artmania din 2012... şi se duse. Dar cum fuse? Să le luăm pe rând şi să începem cu prima zi:

• Trail of Tears sunt printre puţinele trupe care se încăpăţânează încă să cânte ceva gothic metal cu soprană şi growls. Restul (Tristania, Within Temptation, Sirenia... clasicii în general) au renunţat ori la soprană, ori la growls, ori la metal. Fac o paranteză: decât "râgâieli" prefer să le numesc growls. Cine ştie, cunoaşte. Cine nu, oricum nu are sens să continue să citească articolul. Revenind la prima trupă din prima zi - Trail of Tears. Au cântat bine, al naibii de bine. Şi s-au simţit bine şi şi-au făcut poză (ei, omii din trupă) cu publicul în spate. Or să revină. Să revină. Mi-au plăcut.
• Deathstars cunosc de puţin timp şi îmi plac. Când am văzut Pain la o artmanie (parcă cea din 2009), am zis că mi-au plăcut şi că vreau să-i mai ascult şi să-i revăd. N-au revenit. Au venit, în schimb, Deathstars care sunt prea greu de definit, de aceea am recurs la trupa Pain, ca să pot produce o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică: Deathstars sunt ca Pain, doar că altfel. Sunt buni, îmi plac, vreau să mai vină şi să mai cânte. Vreţi etichete? Industrial-Glam. Dar să revină mai repede.
• Epica cântă. Nu-s răi. Sunt imitaţie de After Forever, cu două diferenţe: Sună mai comercial şi tipa e mai nasoală decât Floor Jansen (pentru necunoscători: aia de la After Forever). Merg, sunt ascultabili, dar, după urechea mea, nu mai mergeau asa bine drept a treia trupă, după Trail of Tears şi Deathstars, având în vedere că auzisem cam tot ce voiam din această zi.
• Die Toten Hosen sunt nuca în peretele festivalului. Să-mi explice cineva ce au căutat nişte punkeri de 50 de ani la Artmania, pensionari care cântă pentru liceeni muzicăca acum 30 de ani. Mă scuzaţi, dar nu înţeleg de ce Die Toten Hosen sunt atât de populari. Vai, pardon, am zis "pula".

Şi vine a doua zi (evident, după putin alcool şi mult somn, dar nu insist):

• Poets of the Fall nu am văzut, nu am ce zice, au fost prea devreme, să fie sănătoşi.
• Delain e o trupă cu o duduie care cântă, în general, cam ca Epica, doar că par încă şi mai comerciali. Surprinzător, mie unul îmi plac ceva mai mult decât primii. Şi tipa de la Delain e mai bună decât aia de la Epica.
• Edguy e Helloween reloaded, nu prea văd diferenţele şi pot să le compar între ele, având în vedere că am văzut Helloween la Artmania fix între două trupe abia aşteptate de mine. Deci, tot aia. Metal cu dragoni şi prinţese şi feţi frumoşi şi un solist care vorbeşte mult între melodii şi ne spune cum a căzut el de pe scenă la un festival din Germania. Na, dacă-i inapt, ce să-i fac eu? Să-l pup să-i treacă? A, sună popo? A, păi bine ai venit în lumea power metal.
• My Dying Bride şi atât. ATÂT! Oamenii ăştia se abonează la publicul român şi bine fac. Le place, şi mă bucură asta. Solistul, Aaron Stainthorpe, e un antisocial trist şi suferind convins. După Trail of Tears era în public, zâmbea, vorbea şi făcea poze. Clar că-i place, nu? Concertul a cuprins doar piese vechi. We're going to release a new album in October. But we won't play any new stuff, just the old shitte. Când zici aşa ceva, fiind pe o scenă, vrei să-i încânţi pe oamenii din faţa ta. Şi a reuşit, al naibii suferind, cu o prestaţie artistică de nota 11, ca de obicei (de altfel). Mă bucur că publicul a fidelizat Anathema şi My Dying Bride în România. Mai trebuie fidelizat şi Paradise Lost ca să avem The Big Three of Doom Metal drept clienţi fideli. Deci, în concluzie, să avem Paradise Lost. Da' mai repede, ce dreacu.

Când nu am fost la concerte, am fost la biserică. La biserici abandonate/ruinate, mai exact. Şi anume, la Cîrţa şi la Cisnădioara. Am mers cu personalul (REGIO!) la Cîrţa şi înapoi, cu duba, pe jos şi cu rechinu' spre/de la Cisnădioara, am băut cu beţivii satului în Cîrţa ("nu e domne nici un tren spre Sibiu la 4 juma" "uite domne scrie pe bilet" "hai lasă asta că n-am ochelarii, da' nu e nici un tren la 4 jumate". Era tren la 4 jumate) bere Timişoreana cu 2.5 lei sticla. Am băut bere "la pret de centrul istoric al Sibiului" în Cisnădie aşteptând un autobuz spre Sibiu (A, păi nu trece pe-aici, mergeţi la deal) şi am ajuns în maşina unui tip cam mârlan în aparenţă ("vă duc eu în Sibiu cu 3 lei/persoana" şi ne-a lăsat în faţa blocului, ăsta e "rechinul") şi am ascultat Michel Telo în maşina ăluia. Da. A fost frumos. Metale şi muzică de Kiss FM în spaniola moldovenizată (portugheză), concerte şi transport în comun (că unora le place), orice şi bere (că tuturor le place). Mi-a plăcut Artmania de anul acesta. Să vie Paradise Lost. Mai repede.

imune to life I allways die

Titlul, cu grafia lui greşită, m-a urmărit multă vreme într-un mod aproape obsesiv, fără să ştiu la ce se referă, de unde vine, al cui e citatul etc. Se întâmpla acum vreo 7 ani, când eu ştiam de la Agathodaimon o singură melodie (When She Is Mute) care nu m-a impresionat în nici un fel. Intrigat de acest "imune to life I allways die" cu care mă tot întâlneam, am făcut o "cercetare" pe google, în urma căreia am descoperit "Tongue of Thorns" de la Agathodaimon. În acel moment am descoperit, de fapt, Agathodaimon în întregime, i-am ascultat, am dezvoltat mici obsesii în timp, am înţeles de ce au şi melodii în română sau cu versuri de Minulescu sau Eminescu. Pe scurt, fostul solist era român stabilit în Germania, dar a trebuit să se întoarcă în ţară din motive birocratice. Înlocuitorul lui a învâţat să cânte melodiile în română (cinste lui!) şi duce, astfel, "istoria" mai departe.

...şi i-am văzut în concert, pe 18 mai, în club Fabrica, după cele 4 (!) trupe din deschidere:

• Sincarnate prestează un fel de black metal relativ comun, dar au sunat bine. Şi ştiu că i-am mai auzit în concert cândva, nu ştiu cum, nu ştiu când, oricât aş încerca să îmi storc ultimii picuri de minte rămaşi. Cert este că dacă m-ar fi impresionat în vreun fel (pozitiv sau negativ), cu siguranţă aş fi ţinut minte.
• Sephirah prestează acelaşi fel de black metal relativ comun şi au sunat la fel de bine la rândul lor. Trebuie să remarc solistul mic şi chel care urla în melodii până îşi dădea duhul (şi urla bine!), apoi ne întreba, între melodii, "how are you tonight?" cu o voce de adolescent de 15 ani care încă nu a descoperit ţigările. Era şi el mic. Şi rău.
• Kathaarsys m-au uimit. Au venit în formaţie incompletă, doar doi oameni - un tip (voce, chitară) şi o tipă (chitară, clape) - care au cântat fenomental, melodii atât atmosferice, cât şi rele (să zicem că ar fi tot black metal, dar cu clapele mult mai evidente). Bineînţeles că publicul român, mai mârlan de fel, începuse să comenteze (nu mai termină ăştia odată), puţini au înţeles că muzica celor de la Kathaarsys se ascultă în linişte şi, eventual, se şi simte... aşa că în sală era cam gălăgie. Păcat.
• Frostmoon Eclipse cântă. O melodie ar suna bine, în principiu. Mai multe, nu, pentru să seamănă prea mult între ele. În fine, au nimerit şi prost între Kathaarsys (care mi-au plăcut) şi Agathodaimon (pe care îi aşteptam), dar nu pot să nu remarc că sunt relativ anoşti muzical vorbind. Evident, tot black metal ar cânta şi ei, doar că e un sortiment mai anost din punctul meu de vedere.

...după care a început Agathodaimon, cu "Ne cheamă pământul". După confuzia iniţială (melodie în română - nu mă aşteptam - pe care nici nu mi-o aminteam) m-am trezit şi m-am bucurat de "grămada" de melodii vechi (atât în romănă cât şi în engleză) pe care le-au cântat, într-un mod cel puţin surprinzător pentru mine, având în vedere că urmează să îşi lanseze un nou album anul acesta. În fine, toată lumea s-a bucurat de playlistul lor, din care amintesc Past Shadows, Tongue of Thorns, Serpent's Embrace, Stindardul blasfemiei, Ne cheamă pământul sau Cellos for the Insatiable. Şi trupa s-a bucurat, s-au simţit bine aici, au împărţit câteva "brofist" primului rând, apoi solistul a ţinut să ne arate că el ştie română şi în afara cântecelor, aşa că ne-a adresat un prietenesc "sugi pula!". Şi ne-am bucurat.

Aş putea spune că am un oarece regret că nu au cântat Glasul artei viitoare sau Body of Clay, dar, la urma urmei, nu prea mai încap regrete după un asemenea concert. Agathodaimon - superlativ. Ceilalţi dinaintea lor, în afară de Kathaarsys, au fost prea mulţi şi prea asemănători... Drept urmare, evenimentul ia de la mine nota 9.

As I'm drained and welken
My last wish I sigh
Let me be, darling
Tears in your eye.

Autoportret

Ce om stă pe net în noaptea de înviere şi scrie pe blog? Serios, cine ar face asta? Cucuraj mă apuc să mă joc cucuvintele, cucunoaşterea şi... cucu!

'mneaţa, om de nimic.

Cică anul schimbării, al dragonului, al unei ieri grele si alte alea... Fix pix, ce schimbare? Ce dragon, ce iarnă?Cică, în valori medii, iarna a fost normală. O fi, nu-mi pasă, oricum eu trăiesc doar vara. Cică, în valori medii, am deraiat rău de tot de la tot ceea ce îmi era specific până nu de mult. Apreciez aprecierea oamenilor, mai ales aceia care mă apreciază. Dar se pare că au dreptate. Aşa, deci sunt un nenorocit egocentrist fără suflet şi îngâmfat, altfel foarte bun profesionist (vă arăt medaliile dacă nu mă credeţi).

Aoleu, era să înjur pe blog. Vai...

Îmi place să mă recitesc ca să văd ce prost scriu şi, eventual, ca să îmi fur ideile şi să le reciclez. Dau o zmeură cui se prinde ce am citit înainte să scriu asta! Sunt un nervos neoriginal. Altfel, probabil că sunt un trist.

Sau o sulă în ceva coaste, vai de posesorul coastelor. Cu toate că m-aş simţi bine ştiindu-mă aşa. Vreau să vă deranjez pe toţi, se poate? Normal că se poate. Nici nu am nevoie de vreo aprobare. Vreau să mă vedeţi pe stradă şi să vă daţi coate că eu sunt ăla naşpa. M-aş simţi minunat, mi-ar lumina noaptea de înviere.

Apropo de lumină, de vreo două ore a început furtuna... La mine se opreşte curentul când e furtună afară, pentru că aşa e pe câmp. Aşadar, cum mai luăm noi lumină, dacă e pană de curent?

Sunt un insensibil profan. Şi îmi place! Sunt faţa de troll pe care o vedeţi pe toate gardurile internetului. Proastă-ziua, vă doresc să fiţi mai răi astăzi.

Îmi place prea mult gândul că aş putea să vă deranjez, o să visez frumos la noapte. Pe întuneric, bineînţeles. O să pun ceva la cale. Acum, repede, până nu se ia cur

Lecţia de comunicare

Eu, de fel, am trecut prin ceva parastase / înmormântări la viaţa mea.

No need to panic, I'm still alive and typing.

Personal, mie mi s-au părut nişte evenimente profane, în care ajungi, până la urmă, să stai cu popa la o ţuică şi să faci politică, să vorbeşti despre femei şi să spui bancuri porcoase. Drept urmare...



...de ce nu? Cu o mică erată (tot mortului adresată, săracul): dădea mai bine "am murit s-o văd şi p-asta", nu credeţi?


Să rămânem, totuşi, în spirtul sărbăutorilor...



Acum pot spune că înţeleg lumea cu totul altfel. Nu au existat niciodată supărări, încrutări, grimase, tristeţi profunde sau jene de orice fel. Doar prea mult timp pierdut zilnic la toaletă.


Revenind şi schimbând registrul. În următorul clip:



...săracul Mr. Levy mai are puţin şi-şi ia un şut în cur de la băieţii răi. Eu pur şi simplu nu pot înţelege clipul ca fiind un imn al fumaţilor,mai degrabă o ironie nu foarte fină la adresa lor. Mai mult? Acel FDD dement din clip nu poate fi degeaba acolo. Voi ce spuneţi?

Mă cunosc şi ştiu că eu înţeleg multe lucruri pe dos. La ultimul clip chiar am dubii. Dar la primele două refuz să cred că sunt atât de prost încât să îi cred... Oamenii ăia chiar fac vânzare cu morţi şi constipaţi?

Aici nu trăieşte nimeni

Mi-ar plăcea să cred că unii oameni mă observă aşa cum îi observ şi eu în fiecare zi. Sunt mereu aceiaşi, mergând mereu spre aceeaşi destinaţie, mereu la aceeaşi oră. Mă cunosc, sunt un observator foarte bun a tot ceea ce se întâmplă în jurul meu şi cred ca aş putea fi un detectiv excelent. Dar ceilalţi îşi dau oare seama că împart atâtea dimineţi urâte, metrouri pictate şi întârziate, aceeaşi atmosferă, acelaşi tot cu atât de mulţi alţii tot la fel ca ei?

Suntem roboţei programaţi să facem acelaşi ceva într-una. Depindem toţi de aceleaşi condiţii care păstrează repetiţia, pentru că trăim toţi în aceeaşi structură repetitivă (for, while, do...while, la alegere), fără să ne dăm seama.

Well, ignorance is bliss, they say...

Dar chiar nimeni nu îşi dă seama? Nu observă nimeni că sunt mereu aceiaşi oameni peste tot? Sau poate suntem într-atât de răi încât să refuzăm o minimă empatizare cu un om cu care împărţim aceeaşi soartă şi acelaşi metrou... V-aş recunoaşte pe toţi şi v-aş zice unde vă urcaţi, unde coborâţi, cu ce vă îmbrăcaţi şi, cu un minim efort, cât de întunecată este dimineaţa voastră. Pentru că refuz să cred în fericirea necondiţionată la ora 7 dimineaţa.

Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu o figură cunoscută şi să îmi spună ceva, ca să pot crede că nu suntem, de fapt, morţi. Nu există vreo urmă de viaţă în metroul de la ora 7.24.

Retrag. Îmi place moşul care urcă la Piaţa Iancului, stă întotdeauna la capătul vagonului 2 şi nu se ţine niciodată de bare. Şi face fandări ca să îşi menţină echilibrul. În rest sunteţi nişte morţi.

Dacă mă (re)cunoşti, arată-mi că eşti viu.

Încercarea de azi

Ajutor! Nu am o oglindă la îndemână.

Mi-au murit nişte linkuri. Nu o să le cânt veşnica pomenire, poate că aşa au vrut. În fine, au fost reparate, axismundi e din nou călare pe blog.

Răsturnat.

Dualitate

Drumul şerpuieşte printre câteva râpe în care câmpia parcă s-a rupt. Un drum care merge, prin căldură şi pustiu, de nicăieri către nicăieri, prin sate uitate, parcă părăsite, în care doar câţiva bătrâni săraci, arşi de soare şi îmbătrâniţi înainte de vreme mai stau mărturie că cineva încă mai trăieşte acolo. Câini care latră în gol şi mugete nedefinite completează peisajul, adâncind şi mai mult pustietatea acestui loc în care nimicul şi zădărnicia sunt palpabile.

Câmpul verde, rupt parcă în două de o râpă, este brăzdat de un drum păzit pe margini de plopi înalţi, de-o seamă cu regele Carol I. În spate, câmpia se continuă până la Dunăre, ruptă ici şi colo de alte râpe şi ocolind păduri bătrâne şi dese, despre care se spune că adăposteau haiducii de demult. Înainte, drumul merge spre munţi, până întâlneşte Dâmboviţa, trecând prin sate mici în care timpul se măsoară altfel. Pe aceste pământuri, de fapt, nu există unităţi de măsură, totul există ca să existe în sine, în armonie. Au rămas puţini oameni în aceste aşezări; mulţi au preferat, de-a lungul timpului, viteza oraşelor, dar cei care au rămas sunt singurii care ştiu cum se trăieşte cu adevărat, ceilalţi ştiu doar să locuiască în oraş.

***

Mă întreb câteodată cine are nevoie de mine, sau, mai exact, de ce exist. Fără îndoială că exist într-o multitudine de forme, imagini, trăiri, senzaţii, care puse cap la cap formează imaginea cuiva despre mine şi, poate, un motiv pentru care exist. Altcineva are, cu siguranţă, altă imagine şi alt motiv pentru existenţa mea. Nu te întreb pe tine de ce exist, pentru că îmi vei spune de ce exist pentru tine. Şi tu la fel. Dar eu, pentru mine, de ce exist? Cine să-mi răspundă, imaginea din oglindă? Poate că eu mă definesc prin propriile acţiuni, eu sunt tot ce fac pentru tine. Dar eu pentru mine cine sunt? Exist doar pentru alţii şi mă pot alcătui, din bucăţi, privindu-mă prin alţii?

Ce norocoşi trebuie să fie toţi aceia care au o meserie frumoasă, care le place. Nu înţeleg cine a stabilit ca cineva să se prezine spunându-şi întâi profesia şi apoi numele, dar cu siguranţă trebuie să fi fost un om tare comod, care s-a săturat să pună două întrebări. E simplu, „Ion popescu, Inginer” răspunde atât la „Cine eşti?” cât şi la „Ce faci?”. Suficient pentru a defini persoana şi a avea o părere, atâta timp cât lumea, în general, nu are nevoie de prezentări ca „Ion Popescu, inginer, ateu, necăsătorit, nu folosesc prezervativ”. Orice problemă existenţială este, deci, inutilă, atâta timp cât lumea nu necesită decât trei cuvinte ca să te definească. Te-a definit, deci exişti; şi eşti acelaşi Ion, acelaşi Popescu şi chiar acelaşi inginer pentru toţi şi trăieşti prin asta, pentru asta, şi eventual pentru a-ţi forma o familie numeroasă, de vreme ce nu foloseşti prezervativ.

***

Câteodată vreau să mă plimb prin ploaie, dar când începe, mă adăpostesc repede pentru că nu am umbrelă. Câteodată vreau să fac ceva, orice, undeva, oriunde, şi când ajung acolo nu mai vreau. Câteodată deschid Photoshop-ul, cine ştie pentru ce, pentru a mă trezi mai târziu cu Word-ul în faţă, scriind despre dualitate.

Tu cine eşti? Eu cine sunt?

Reader's Digest sau cum să iei ţeapă orice ai face

Reader's Digest este o "multinaţională" care se bazează pe neatenţia, credulitatea şi prostia oamenilor. Şi pare a fi foarte profitabilă o astfel de companie. Am primit azi un plicoi mare, adresat mie, în multe culori, cu aparenţă de "ceva important" şi cu conţinut confidenţial (conform înscrisurilor de pe plic). Înăuntru, multe hârtii colorate şi mai multe plicuri ce trebuiau trimise înapoi conţinând diverse hârtii trimise tot de ei. A dracu treabă, pare chiar serioasă dacă nu eşti atent. Dar am fost atent şi am citit toate hârţoagele, să văd ce vrea Reader's Digest de la mine. Cică ar fi un concurs, cu jdemii de premii incluse, care mai de care mai frumos şi mai sclipicios, la care puteam participa trimiţând înapoi un formular de'al lor într-un plic pe care scria mare "DA". Aici intervine ţeapa, dacă eşti neatent. Pentru că dacă te înscrii în concurs, ai comandat "din oficiu" nu ştiu ce cărţoi despre nu ştiu ce vrăjeală, care costă al dracu de mult. Aşa că participi vesel la concurs şi vezi că îţi vine acasă poştaşul cu cărţoiul şi cu nota de plată. Desigur, toate hârtiile trimise par a fi al dracu de importante, cu holograme (războiu' stelelor, trăi'ţi'ar ţie), cu semnături "oficiale", adresate personal şi confidenţiale. Adică sunt făcute să ia ochii proştilor. Cei ceva mai luminaţi sunt îndemnaţi să trimită înapoi un formular în plicul pe care scrie mare "NU". Trecând peste faptul că treaba seamănă cu situaţia în care ai musafiri nepoftiţi şi nedoriţi şi tot ei te întreabă, cu juma' de gură "da' sigur vrei să plecăm?", mai e o păcăleală. Cu un scris mic de tot, într'un colţ, scrie că trimiţând acest plic (atenţie, plicul NU), eşti de acord că te înscrii în următorul concurs organizat de Reader's Digest. Adică alte hârţoage inutile în cutia poştală şi, probabil, cărţoaia aferentă următorului concurs cu tot cu nota de plată. Păi cum, frate, revenind la exemplul musafirilor nepoftiţi, e ca şi cum le'ai da un şut în cur să'i dai afară mai repede iar ei îţi promit că se vor întoarce, mai mulţi şi mai puternici ca niciodată. Şi să vă zic o chestie, din experienţa unei rude apropiate... dacă ignoraţi scrisorile (ceea ce ar părea logic în aşa situaţie) nu înseamnă că scăpaţi de ele. Dimpotrivă, vor veni mai multe şi mai des. Culmea e că acea rudă a şi murit între timp şi la aproape doi ani de la deces încă mai primea asemenea scrisori, tot noi a trebuit să explicăm, de 45897458964 de ori, unei fătuci care nu înţelegea nici dacă îi ziceai "bună ziua", că omu' a murit şi că trimite degeaba scrisorile şi că oricum, cât era în viaţă, nu era interesat de aşa ceva. Ca să vedeţi cât de departe a ajuns noţiunea de spam. Că primesc pliante Bricomagazin şi Car&Fur în cutia poştală nu e mare lucru, pentru că există nişte ciumpalaci care trec pe stradă şi le vâră personal în cutia poştală, nu îmi sunt adresate şi trimise prin poştă. Şi nici nu mă deranjează, că le aştern în coteţul câinelui. Dar mi se pare inadmisibil ca cineva să îmi ia numele şi adresa şi să se folosească de aceste date personale ca să îşi promoveze ţeapa. Încă puţin şi mă voi trezi cu un trist la poartă care îmi va zice: "Bună ziua, ştiu că purtaţi 43 la pantof, v'ar interesa nişte bocanci?". M'ar interesa mă'ta.

Sfatul meu, şi morala acestei poveşti scrise la nervi: nu trimiteţi nimic înapoi la Digestia Cititorului că oricum luaţi ţeapă. Dar nici nu îi ignoraţi. Pur şi simplu daţi'le telefon, mergeţi peste ei, faceţi ceva şi trimiteţi'i acolo de unde au venit prima dată. Adică în America. Ceea ce voi face şi eu îndată.

Ce se intampla atunci cand o iei la stanga?

Schimbam macazul...


...ajungem nicaieri.

14.10.2009, 02:10. Am insomnii.

Nimic

Mă întreb câteodată de ce trebuie să lăsăm impresia că avem ceva de spus? De ce ar trebui să avem ceva de spus? Suntem nimic. Cu puţin noroc, poate că eu am o poveste. Poate că şi tu ai o poveste, ceea ce ne face să fim nimic cu poveste. Dar fugim în toate direcţiile şi ne zbatem pentru nimic, nimicul nostru, nimicul nimicului, cu toate că statornicul, cunoscutul, neschimbatul ne place întotdeauna. Suntem în continuă schimbare, pentru a obţine nimicul absolut, cu toate că schimbarea ne sperie. E trist cum nişte nimici mişcători şi schimbători se îngrozesc atunci când altceva din unversul lor apropiat se schimbă.
Mie îmi plac locurile, se schimbă rar, iar schimbarea este adesea definitivă. E ironic cum nimicii au pus stăpânire pe locuri. Pe ideea de loc în sine. Aici e locul meu, aici e locul tau, aici e locul nimicului cu care nu mai vreau sa vorbesc dar îmi place locul lui şi o să i'l iau cândva. Suntem nişte nimici nedemni.
În special îmi plac străzile, pentru că sunt martore la cele mai multe poveşti de pe lume. Poveşti de nimic, dar poveşti. Cu toate că nimicul nu ar merita să aibă o poveste, el o are şi o împarte întâi cu locul său şi cu locurile prin care trece, înainte de a ajunge să împărtăşească povestea altui nimic care va zice "aşa e" şi apoi va trece la următoarea poveste a următorului nimic.
Un loc este martorul mut al unei poveşti, al mai multor, sau poate chiar al tuturor poveştilor tuturor nimicilor de pe lume. Uneori spunem că ne simţim mai bine pentru că am fost într'un loc anume, şi, din păcate, altă recunoştinţă nici nu mai primeşte acel loc. Dar ce ar putea face un nimic chinuit, mic şi schimbător pentru un loc, care în sine, prin definiţie, este opusul tuturor atributelor nimicului?
Nimicii întotdeauna pleacă, înainte sau înapoi, aici sau acolo, niciodată nu rămân. Şi se agită pentru nimicul nimicului lor şi se zbat să facă ceva pentru totdeauna. Nimic pentru totdeauna. Eu de ce aş mai face ceva, orice? Poate că nu mă mulţumesc cu condiţia mea, dar nu pot face nimic pentru asta. Sau tocmai ca pot face. Nimic. Mă nasc, mă zbat, mă plâng, mă dau cu capul de pereţi, mă chinui, mor. Aş vrea să fiu un loc. Dar sunt nimic.

Eşti un bec

Pouf. S'a dus şi ăsta.