blog de om

Dualitate

2010-08-17T17:05:00.001+03:00

Drumul şerpuieşte printre câteva râpe în care câmpia parcă s-a rupt. Un drum care merge, prin căldură şi pustiu, de nicăieri către nicăieri, prin sate uitate, parcă părăsite, în care doar câţiva bătrâni săraci, arşi de soare şi îmbătrâniţi înainte de vreme mai stau mărturie că cineva încă mai trăieşte acolo. Câini care latră în gol şi mugete nedefinite completează peisajul, adâncind şi mai mult pustietatea acestui loc în care nimicul şi zădărnicia sunt palpabile.

Câmpul verde, rupt parcă în două de o râpă, este brăzdat de un drum păzit pe margini de plopi înalţi, de-o seamă cu regele Carol I. În spate, câmpia se continuă până la Dunăre, ruptă ici şi colo de alte râpe şi ocolind păduri bătrâne şi dese, despre care se spune că adăposteau haiducii de demult. Înainte, drumul merge spre munţi, până întâlneşte Dâmboviţa, trecând prin sate mici în care timpul se măsoară altfel. Pe aceste pământuri, de fapt, nu există unităţi de măsură, totul există ca să existe în sine, în armonie. Au rămas puţini oameni în aceste aşezări; mulţi au preferat, de-a lungul timpului, viteza oraşelor, dar cei care au rămas sunt singurii care ştiu cum se trăieşte cu adevărat, ceilalţi ştiu doar să locuiască în oraş.

***

Mă întreb câteodată cine are nevoie de mine, sau, mai exact, de ce exist. Fără îndoială că exist într-o multitudine de forme, imagini, trăiri, senzaţii, care puse cap la cap formează imaginea cuiva despre mine şi, poate, un motiv pentru care exist. Altcineva are, cu siguranţă, altă imagine şi alt motiv pentru existenţa mea. Nu te întreb pe tine de ce exist, pentru că îmi vei spune de ce exist pentru tine. Şi tu la fel. Dar eu, pentru mine, de ce exist? Cine să-mi răspundă, imaginea din oglindă? Poate că eu mă definesc prin propriile acţiuni, eu sunt tot ce fac pentru tine. Dar eu pentru mine cine sunt? Exist doar pentru alţii şi mă pot alcătui, din bucăţi, privindu-mă prin alţii?

Ce norocoşi trebuie să fie toţi aceia care au o meserie frumoasă, care le place. Nu înţeleg cine a stabilit ca cineva să se prezine spunându-şi întâi profesia şi apoi numele, dar cu siguranţă trebuie să fi fost un om tare comod, care s-a săturat să pună două întrebări. E simplu, „Ion popescu, Inginer” răspunde atât la „Cine eşti?” cât şi la „Ce faci?”. Suficient pentru a defini persoana şi a avea o părere, atâta timp cât lumea, în general, nu are nevoie de prezentări ca „Ion Popescu, inginer, ateu, necăsătorit, nu folosesc prezervativ”. Orice problemă existenţială este, deci, inutilă, atâta timp cât lumea nu necesită decât trei cuvinte ca să te definească. Te-a definit, deci exişti; şi eşti acelaşi Ion, acelaşi Popescu şi chiar acelaşi inginer pentru toţi şi trăieşti prin asta, pentru asta, şi eventual pentru a-ţi forma o familie numeroasă, de vreme ce nu foloseşti prezervativ.

***

Câteodată vreau să mă plimb prin ploaie, dar când începe, mă adăpostesc repede pentru că nu am umbrelă. Câteodată vreau să fac ceva, orice, undeva, oriunde, şi când ajung acolo nu mai vreau. Câteodată deschid Photoshop-ul, cine ştie pentru ce, pentru a mă trezi mai târziu cu Word-ul în faţă, scriind despre dualitate.

Tu cine eşti? Eu cine sunt?

Reader's Digest sau cum să iei ţeapă orice ai face

2009-10-27T18:38:00.003+02:00

Reader's Digest este o "multinaţională" care se bazează pe neatenţia, credulitatea şi prostia oamenilor. Şi pare a fi foarte profitabilă o astfel de companie. Am primit azi un plicoi mare, adresat mie, în multe culori, cu aparenţă de "ceva important" şi cu conţinut confidenţial (conform înscrisurilor de pe plic). Înăuntru, multe hârtii colorate şi mai multe plicuri ce trebuiau trimise înapoi conţinând diverse hârtii trimise tot de ei. A dracu treabă, pare chiar serioasă dacă nu eşti atent. Dar am fost atent şi am citit toate hârţoagele, să văd ce vrea Reader's Digest de la mine. Cică ar fi un concurs, cu jdemii de premii incluse, care mai de care mai frumos şi mai sclipicios, la care puteam participa trimiţând înapoi un formular de'al lor într-un plic pe care scria mare "DA". Aici intervine ţeapa, dacă eşti neatent. Pentru că dacă te înscrii în concurs, ai comandat "din oficiu" nu ştiu ce cărţoi despre nu ştiu ce vrăjeală, care costă al dracu de mult. Aşa că participi vesel la concurs şi vezi că îţi vine acasă poştaşul cu cărţoiul şi cu nota de plată. Desigur, toate hârtiile trimise par a fi al dracu de importante, cu holograme (războiu' stelelor, trăi'ţi'ar ţie), cu semnături "oficiale", adresate personal şi confidenţiale. Adică sunt făcute să ia ochii proştilor. Cei ceva mai luminaţi sunt îndemnaţi să trimită înapoi un formular în plicul pe care scrie mare "NU". Trecând peste faptul că treaba seamănă cu situaţia în care ai musafiri nepoftiţi şi nedoriţi şi tot ei te întreabă, cu juma' de gură "da' sigur vrei să plecăm?", mai e o păcăleală. Cu un scris mic de tot, într'un colţ, scrie că trimiţând acest plic (atenţie, plicul NU), eşti de acord că te înscrii în următorul concurs organizat de Reader's Digest. Adică alte hârţoage inutile în cutia poştală şi, probabil, cărţoaia aferentă următorului concurs cu tot cu nota de plată. Păi cum, frate, revenind la exemplul musafirilor nepoftiţi, e ca şi cum le'ai da un şut în cur să'i dai afară mai repede iar ei îţi promit că se vor întoarce, mai mulţi şi mai puternici ca niciodată. Şi să vă zic o chestie, din experienţa unei rude apropiate... dacă ignoraţi scrisorile (ceea ce ar părea logic în aşa situaţie) nu înseamnă că scăpaţi de ele. Dimpotrivă, vor veni mai multe şi mai des. Culmea e că acea rudă a şi murit între timp şi la aproape doi ani de la deces încă mai primea asemenea scrisori, tot noi a trebuit să explicăm, de 45897458964 de ori, unei fătuci care nu înţelegea nici dacă îi ziceai "bună ziua", că omu' a murit şi că trimite degeaba scrisorile şi că oricum, cât era în viaţă, nu era interesat de aşa ceva. Ca să vedeţi cât de departe a ajuns noţiunea de spam. Că primesc pliante Bricomagazin şi Car&Fur în cutia poştală nu e mare lucru, pentru că există nişte ciumpalaci care trec pe stradă şi le vâră personal în cutia poştală, nu îmi sunt adresate şi trimise prin poştă. Şi nici nu mă deranjează, că le aştern în coteţul câinelui. Dar mi se pare inadmisibil ca cineva să îmi ia numele şi adresa şi să se folosească de aceste date personale ca să îşi promoveze ţeapa. Încă puţin şi mă voi trezi cu un trist la poartă care îmi va zice: "Bună ziua, ştiu că purtaţi 43 la pantof, v'ar interesa nişte bocanci?". M'ar interesa mă'ta.

Sfatul meu, şi morala acestei poveşti scrise la nervi: nu trimiteţi nimic înapoi la Digestia Cititorului că oricum luaţi ţeapă. Dar nici nu îi ignoraţi. Pur şi simplu daţi'le telefon, mergeţi peste ei, faceţi ceva şi trimiteţi'i acolo de unde au venit prima dată. Adică în America. Ceea ce voi face şi eu îndată.

Ce se intampla atunci cand o iei la stanga?

2009-10-14T01:58:00.004+03:00

Schimbam macazul...

...ajungem nicaieri.

14.10.2009, 02:10. Am insomnii.

Nimic

2009-10-13T22:47:00.002+03:00

Mă întreb câteodată de ce trebuie să lăsăm impresia că avem ceva de spus? De ce ar trebui să avem ceva de spus? Suntem nimic. Cu puţin noroc, poate că eu am o poveste. Poate că şi tu ai o poveste, ceea ce ne face să fim nimic cu poveste. Dar fugim în toate direcţiile şi ne zbatem pentru nimic, nimicul nostru, nimicul nimicului, cu toate că statornicul, cunoscutul, neschimbatul ne place întotdeauna. Suntem în continuă schimbare, pentru a obţine nimicul absolut, cu toate că schimbarea ne sperie. E trist cum nişte nimici mişcători şi schimbători se îngrozesc atunci când altceva din unversul lor apropiat se schimbă.
Mie îmi plac locurile, se schimbă rar, iar schimbarea este adesea definitivă. E ironic cum nimicii au pus stăpânire pe locuri. Pe ideea de loc în sine. Aici e locul meu, aici e locul tau, aici e locul nimicului cu care nu mai vreau sa vorbesc dar îmi place locul lui şi o să i'l iau cândva. Suntem nişte nimici nedemni.
În special îmi plac străzile, pentru că sunt martore la cele mai multe poveşti de pe lume. Poveşti de nimic, dar poveşti. Cu toate că nimicul nu ar merita să aibă o poveste, el o are şi o împarte întâi cu locul său şi cu locurile prin care trece, înainte de a ajunge să împărtăşească povestea altui nimic care va zice "aşa e" şi apoi va trece la următoarea poveste a următorului nimic.
Un loc este martorul mut al unei poveşti, al mai multor, sau poate chiar al tuturor poveştilor tuturor nimicilor de pe lume. Uneori spunem că ne simţim mai bine pentru că am fost într'un loc anume, şi, din păcate, altă recunoştinţă nici nu mai primeşte acel loc. Dar ce ar putea face un nimic chinuit, mic şi schimbător pentru un loc, care în sine, prin definiţie, este opusul tuturor atributelor nimicului?
Nimicii întotdeauna pleacă, înainte sau înapoi, aici sau acolo, niciodată nu rămân. Şi se agită pentru nimicul nimicului lor şi se zbat să facă ceva pentru totdeauna. Nimic pentru totdeauna. Eu de ce aş mai face ceva, orice? Poate că nu mă mulţumesc cu condiţia mea, dar nu pot face nimic pentru asta. Sau tocmai ca pot face. Nimic. Mă nasc, mă zbat, mă plâng, mă dau cu capul de pereţi, mă chinui, mor. Aş vrea să fiu un loc. Dar sunt nimic.

Eşti un bec

2009-08-30T22:07:00.000+03:00

Pouf. S'a dus şi ăsta.

Artmania 2009

2009-08-14T22:08:00.006+03:00

Ziua 1
De mult voiam să văd Tristania, cu toate schimbările din trupă. Pentru început, au avut un line-up cam ciudat, cu trei membri "stabili" (dintre care doar unul dintre cei fondatori), restul numai înlocuitori... Kenneth Olsson (tobe) a rămas acasă şi a fost înlocuit de Tarald Lie costumat cam... ciudat (maieu cu găurele si bentiţă?!), Osten Bergoy (voce clean) a rămas şi el acasă (pentru că... îi naşte soţia) şi a fost înlocuit de Kjetil Nordhus (extraordinară voce, foarte bun "înlocuitor", foarte comunicativ cu publicul), Einar Moen (clape) a rămas acasă şi a fost înlocuit de... negativ, iar trupa a avut şi un al doilea chitarist... mai exact chitaristă, despre care nu stiu mai nimic. Ole Vistnes (bass), Anders Hoyvik Hidle (chitară, growls - singurul dintre membrii fondatori prezenţi la Sibiu) şi Mariangela Demurtas (voce) au fost membrii permanenţi în trupă ce au venit pe scenă. Cum a fost? Extraordinar. Nu ştiam la ce să mă aştept de la noua vocalistă dar a avut o prestaţie bună (şi cred că în timp îşi va mai cizela vocea), cert e că ce am auzit suna a Tristania, inclusiv noile melodii. Au cântat Shadowman, Beyond the Veil şi multe altele mai vechi sau mai noi. Mie mi-a plăcut şi vreau să-i mai revăd, ce contează e că şi lor le-a plăcut. Desigur, publicul român nu se dezminte ("grasssuuuuleee"- către Kjetil) dar bine că grasu' nu a înţeles.

My Dying Bride am ratat acum doi ani din motiv de sesiune (prost motiv, promit să nu se mai repete) şi voiam neapărat să-i văd. Pe scurt nu pot spune decât că ei şi Tristania, din punctul meu de vedere, au meritat toţi banii pentru ambele zile. MDB nu au avut nevoie de sclipiciuri şi artificii (precum Nightwish), ei au fost suficienţi pentru a face un spectacol complet. Admirabilă implicarea emoţională a lui Aaron în tot ceea ce face. Am văzut şi expoziţia (unde l-am văzut şi pe el), şi, deşi sunt foarte interesante lucrările lui, am aflat cu ceva dezamăgire că nu e altceva decât Photoshop. Poate pentru că eu mă aşteptam la ceva mai elaborat, dar chiar şi aşa, expoziţia e de văzut (era, mai exact).

Nu sunt un mare fan Opeth (îmi place mult un album, da, acelaşi care place tuturor - Damnation), dar am vrut să îi văd live şi... i-am văzut. A fost ok, nu aş putea spune că m-a impresionat în vreun fel (negativ sau pozitiv), dar oricum nu aş fi putut cere mai mult de la festival după ce tocmai văzusem Tristania şi My Dying Bride.

Ziua 2.
Subscribe mă enervează. Cât au cântat ei am apucat să mănânc (undeva în Piaţa Mică - i-am auzit la început şi consider că a fost suficient) şi să mă duc până acasă să mă schimb. I-am văzut în deschidere la Katatonia în 2007 şi a fost şi aşa prea mult pentru viaţa asta.

Cu câteva săptămâni înainte de festival am luat ultimul album Pain, ca să îmi fac o idee şi mi s-a părut destul de mişto. Am venit la concert curios în privinţa lor şi nu au dezamăgit. Ba chiar mi-au plăcut mult, peste aşteptările mele, aşa că au, din partea mea, promisiunea că îi voi asculta mai mult şi mai des.

Nightwish, o nuu! Fătuca îmbrăcată într-un sac cântă ca la discotecă. Au reuşit performanţa să facă praf şi pulbere toate melodiile lor mai vechi pe care am avut norocul să le aud cântate de Tarja, în 2004. Acela a fost primul şi singurul concert Nightwish la care am fost. La Artmania, a fost o discotecă plină cu sclipiciuri şi fumigene şi petarde şi artificii (probabil ca să distragă atenţia publicului de la vocea îngrozitoare a fătucii) unde nişte neni cântau metal la instrumente, pe când gurista presta un pop de mâna a paişpea. Mă mir cum oamenii, în număr foarte mare, mai şi aplaudau. Poate că sunt eu defect, dar mă îndoiesc că din acea mulţime eu am fost singurul care a auzit cum sună Nightwish adevărat. Trist.

Despre festival, ce să spun... mă îngrijorează că de la un an la altul sunt din ce în ce mai puţine trupe invitate. Ar fi păcat ca tendinţa să se păstreze. Totuşi, legat de editia 2009, organizarea nu a fost cea mai reuşită: cozi la jetoane cu care trebuia să mă prezint la coada la suc sau bere, interdicţia de a intra cu camere foto profesionale (deşi anul trecut era permis). Aşa că am fost numai într-o fugă: în prima zi am fugit (la propriu, ca să prind Tristania) să las camera foto la cineva iar în a doua zi am fugit (la figurat) de la Sighişoara (via Mediaş... cum paştele măsii să mă pierd în Mediaş?!) ca să ajung... la masă (ziceam doar că am apucat să mănânc şi să mă schimb până să înceapă Pain). Până la urmă a fost mişto (cu tot Subscribe-ul şi pseudonightwish-ul) şi zău mă supăr dacă la anu' scade iar numărul trupelor invitate. Domnii organizatori, un Paradise Lost, ceva, pentru la anu'? Aşa, că suntem şi noi cuminţi.

Ieri nu mai este

2009-05-16T19:48:00.003+03:00

Stăteam într'o cameră plină cu oameni din trecut. Cazul îi surescita şi era atâta gălăgie încât judecătorul renunţase la judecată şi citea un ziar de acum doi ani. Lumea se agita din ce în ce mai tare şi începuseră să se facă auzite voci care cereau pedepse cât mai aspre, în timp ce procesul lor al trecutului mă amuza, ceea ce pe ei, se pare, îi irita. Judecătorul, după ce a terminat ziarul, a luat un Mers al trenurilor tot de acum doi ani pe care parcă îl citea cu mult mai mult interes decât acel ziar cu ştiri expirate. La un moment dat, după ce a studiat cu atenţie câteva pagini din acel Mers al trenurilor de demult, a încercat să facă linişte în sală, ceea ce a şi reuşit într'o oarecare măsură. Şi'a început discursul acuzându'mă că am îndrăznit să privesc înainte, uitând de ceea ce a fost. Îl ascultam amuzat în timp ce simţeam din nou, după multă vreme, cum e să'mi fie dor.

Guglometrul

2009-04-24T22:43:00.004+03:00

Gugla este noua măsură a prostiei în Rromânica. E foarte simplu de măsurat: câte prostii poate căuta un om, într'o lună, folosind Gugla? Cu această ocazie am văzut că reclama la t*anzactiv (na, mă, uite că nu'ţi fac reclamă) produce mai mult trafic decât V*cuţa P*ula (scuzaţi, dar e intenţionat. Intenţionez să nu le mai fac reclamă) şi decât un p*rastas. Motivul pentru care cenzurez e, evident, faptul că sunt sătul de asemenea trafic. Ce fel de trafic? D'ăla mult, cauzat de căutări cu Gugla după chestii ca:

t*anzactiv (vă doresc să nu aveţi hârtie)
mijloace de comunicare pentru reclama cocc*lino (TV si afişe, tot eu să vă învăţ...)
p*ula e v*cuta (nu e bou?)
www chocapic om (www.blog.de/om ... hai că asta e mişto, o să ţin minte)
ingrasare hamburger (un hamburger se îngraşă? Cum?)
p*ula p*dding (Pola Puding? 'ra'ţi ai dracu' de multilingvişti)

Săraca Guglă câtă prostie suportă...

Reclame pentru tăiat venele

2009-04-23T21:11:00.006+03:00

Aţi observat trendul de anul acesta? De paşte se poartă reclamele la medicamente de stomac. Targetul e asigurat, ştirile cu "zeci de bolnavi au fost internaţi în a doua zi de paşte, acuzând dureri abdominale... bla bla" confirmă asta. Până unde s'a ajuns? Atât de departe încât dacă te întreabă cineva ce ai făcut azi, să nu spui niciodată "mai nimic", pentru că...

Reclama asta mi se pare absolut îngrozitoare, penibilă şi... greşită. Dacă are efect laxativ, stai mai puţin pe veceu?! Un veceu de reclamă. Ăla care a gândit'o merită să păţească asta iarna, la ţară, pe buda din fundul curţii. Cu hârtie cadou din partea casei:

De paşte nu am văzut altceva la televizor decât veceul din reclamă, pe Becali şi pe nişte popi. Laxativ program TV!

Azi

2009-04-03T20:45:00.004+03:00

Te naşti

Multă vreme, în mijlocul străzii a fost o clădire rotundă cu colţuri şi cu acoperiş de oglindă. Ea era mare dar înăuntru nu se întâmpla niciodată nimic. Lângă unul din colţurile clădirii rotunde era o dugheană strâmbă unde se vindea o shaorma bună şi gogoşi. Clădirea a fost părăsită dinainte de a fi construită şi lumea nici nu mai ştia că există. Oamenii treceau pe'acolo doar când voiau o shaorma sau când aşteptau troleibuzul.
Într'o zi a venit un om şi a spart o oglindă dintr'un acoperiş. În altă zi a venit un om şi a spart tot acoperişul. Apoi a venit un om care a plecat cu un colţ al clădirii rotunde. În altă zi cineva a mai plecat cu un colţ. Abia atunci au putut intra înăuntru nişte oameni şi au fost foarte surprinşi să constate că înăuntru clădirea rotundă avea pereţi. În câteva zile au plecat cu toti pereţii. Într'un final din clădirea rotundă au rămas doar colţurile, pe care un om le'a luat, unul câte unul, pentru că niciodată nu se ştie când nişte colţuri pot fi utile la capul omului.
Şi aşa, în scurt timp, din clădirea rotundă nu a mai rămas decât un pat de pământ în forma unui cerc care a avut cândva colţuri. Azi a murit o clădire rotundă cu colţuri. O chema Paraschiva şi a fost o clădire bună.

Mori

Destinul și noaptea

2009-03-12T23:15:00.002+02:00

Există o scândură pe o bancă cu picioarele pe pământul de lângă o alee dintr-un parc de lângă Muzeul de Geologie din Piața Victoriei din București. Scândura, împreună cu celelalte surori ale ei, susține fundul unui individ care locuiește pe acea bancă. Omul trăiește acolo de când lumea, pentru că altfel nu s-ar putea explica faptul că banca actuală, nouă și frumoasă, a înlocuit ultima bancă din București verde veche și urâtă, scorojită și în formă de balansoar. Cine își mai aduce aminte de vechile bănci din București, bătrâne și verzi și de demult, cu câte o scândură înlocuită la nevoie? Cine mai își amintește de cartoanele cu un „V” verde pe ele, așezate cu grijă pe băncile proaspăt vopsite? Cine mai vopsește bănci azi?
Pe banca pe care un om, același om, doar stă, nu se întâmplă niciodată nimic, prin urmare „Evenimentul Zilei” este o delicatesă pentru om și pentru scândurile de sub fundu-i. Nu contează dacă e același eveniment sau aceeași zi, dacă diferă ceva sau nu, pentru că pe banca de lângă Muzeul de Geologie se întâmplă mereu același lucru: un om citește mereu același ziar.
Am asistat într-o vară la o tragedie ce putea însemna sfârșitul lumii de pe bancă: ochelarii omului s-au spart. Cu toate acestea, el continua să citească ziarul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, impasibil la tot ce se întâmpla în jurul lui, cioplit din aceeași bucată de lemn ca și banca (pe acea vreme, veche, verde și scorojită). Au fost necesare trecerea mai multor ani, o pereche nouă de ochelari și înlocuirea băncii pentru ca omul să întinerească o dată cu noua bancă.
Noaptea ziarul nu se citește ci se adoarme.

Azi, acum, eu, toţi

2009-02-21T18:00:00.003+02:00

Un tramvai gol. O stradă întunecată. Lapoviţă, frig şi dezumanizare. Vineri 13, piaza rea, o pisică neagră şi multă iubire. Cine şi'ar fi imaginat că oamenii sunt goi pe sub haine? O goliciune ruşinoasă şi fragilă, oameni fragili ce pot fi desfiinţaţi cu o pană de porumbel. Un secret ştiut de toată lumea şi ascuns bine. Îndrăzneala de a simţi şi pragmatismul raţiunii, amândouă ca soarele şi luna, nu se întâlnesc niciodată în acelaşi om în acelaşi timp. Superioritatea înţeleasă greşit a câinelui care îşi muşcă stăpânul. Superioritatea înţeleasă greşit a stăpânului. Nenorocirea care nu vine singură şi singurătatea în doi din mijlocul pustiului. Oameni care nu mai au simţul sentimentului şi nici al raţiunii. Oameni neoameni dresaţi mai bine decât un câine. Oameni ce reacţionează mereu previzibil la stimuli mereu previzibili. Un om rutinard care nu poate exista decât în tiparele în care singur s'a constrâns. Comoditatea de a nu explora necunoscutul. Comoditatea de a crede în dragostea adevărată. Siguranţa de a exista pentru ceea ce a fost şi nu ceea ce va fi. Suntem un puzzle din care lipsesc piese, iar pe mine mă doare capul.

Ianuarie ca noiembrie

2009-01-30T21:51:00.002+02:00

Pe timp de vreme rea şi oamenii sunt mai răi. Afară totul se prelinge, aşa şi conştiinţa omului, se scurge picătură cu picătură până când nu mai rămâne nimic. Acum oamenii sunt mai goi, fără simţământ, fără conştiinţă, nimic mai mult decât nişte animale bipede. Îngrozitor. Aştept vara.

Revedere

2009-01-01T23:31:00.003+02:00

...sau o altă vedere asupra uitării.

Stam pe piatra rece şi mă gândeam la mortul de sub mine. Nu cred că l’am cunoscut, aşa cum nu cred că am cunoscut pe nici unul din vecinii lui. E trist, dar nu mă simt cu nimic vinovat faţă de nimeni, acum când uitarea se lasă peste tot ce a fost, cel puţin din partea mea nu e cu intenţie. Gândurile vin şi pleacă, mi’e imposibil să mă concentrez la ceva, când văd lângă mine o bătrână. Nu mai ştiu ce i’am spus, dar ştiu că a început să îmi facă morală despre drumuri. Că am mers pe drumul greşit. I’auzi, domn’e, mamaie călare pe mormânt îmi spune că am mers pe drumul greşit. Şi eu, tataie călare pe mormânt, m’am găsit să comentez. N’am zis nimic, dar mă gândesc şi eu, ca omu’ care şade pe cavou şi cugetă: oare mamaie de lângă mine, cu atâta teorie şi morală, să fi ascultat de propriile sfaturi? Când vii degeaba în cimitir, te aşezi pe un mormânt, îi faci morală unui străin şi apoi pleci… No bun, nu am mai dus gândul până la capăt că veniseră câinii după mine, aşa că am plecat, să’i conduc înapoi spre oraş. Mă îndreptam spre staţia de troleibuz când trec pe lângă un telefon public. Când sunt lângă el, sună… N’am răspuns, şi ce rău îmi pare… O dată în viaţă sună un telefon şi poate fi pentru mine, şi atunci nu răspund. Aşa am făcut mereu, pentru că mereu am ratat ocaziile care mi s’au arătat, în timp ce, între ocazii arătate, mă plângeam că nu se întâmplă niciodată nimic. Uit gândurile cu care am început, atent la gheaţa de pe jos. E groaznic de frig, pârâul din parc a îngheţat complet, câţiva copii tropăie cu toată greutatea pe gheaţă şi n’au nimic. Cu capul în nori, atât cât frigul mă lasă, ajung în staţie. Un alt tataie mă întreabă cât e ceasul, îi răspund, îmi urează sărbători fericite şi apoi începe să alerge în lungul staţiei. Mă uit puţin cam chiorâş la el, parcă aş prefera’o pe colega de mormânt cu drumurile ei cu tot, decât un moş surescitat care fuge în toate direcţiile. Vine troleibuzul şi moşul, surprinzător, se aşează şi stă liniştit. Mă gândesc în continuare la întâmplarea din cimitir, la femeia cu drumurile ei, dacă o avea dreptate sau nu – nu ştiu, dar eu am mai întâlnit'o. Şi revederea în cimitir, pe un mormânt, nu poate fi decât un semn rău.

Uitare

2008-12-28T15:47:00.001+02:00

Un ger cumplit şi o ceaţă groasă se lasă în fiecare dimineaţă peste străzile oraşului pustiu. O linişte neobişnuită învăluie străzile gri şi reci, doar din când în când o haită de câini stârneşte ecouri lungi care se lovesc de pereţii goi ai clădirilor înalte de la şosea. Pe lângă fântâna arteziană de mult secată trece un troleibuz gol ce parcă nici şofer nu are şi depăşeşte în viteză un bătrân îmbrăcat elegant ce pare să meargă înspre cimitir. Câţiva câini se ţin în linişte după el, mergând încet prin ceaţă şi frig.
Bătrânul s’a oprit o clipă şi a privit descumpănit troleibuzul care l’a depăşit înainte de staţie, apoi porneşte încet mai departe, hotărât să meargă pe jos. Câinii nu l’au mai urmărit şi în cimitir, ci au intrat în ceea ce a fost cândva o florărie, acum o gheretă în paragină prin care bate vântul. Înaintând încet prin ceaţă, bătrânul pare înconjurat de o luminoasă aură de confuzie, privind cu atenţie, dar fără folos, la mormintele din jurul său, toate străine. Pentru o clipă a încercat să îşi amintească ce anume caută, dar nu a reuşit să îşi amintească nici un nume, nici un loc… nici măcar dacă a vrut într’adevăr să caute pe cineva. Se aşeză pe un cavou, încercând, cu orice chip, să îşi amintească de vreo rudă, de vreo cunoştinţă, dar în zadar, el nu mai cunoştea pe nimeni şi de nici o rudă nu îşi mai amintea.
Fără să bage de seamă, o bătrână apăru de nicăieri şi se aşeză lângă el. O vreme nu îşi spuseră nimic, apoi el spuse, foarte firesc:
-Nici tu n’ai găsit pe nimeni, nu?
-N’am găsit şi pentru o clipă m’am speriat că poate şi morţii m’au uitat.
-Ei nu mai contează, mie mi’e teamă să nu mă fi uitat deja copiii… dar nici nu mai ţin minte dacă am avut vreodată copii. Dacă aş fi avut, poate că mi’ar mai fi scris din când în când… dar mie nu îmi scrie nimeni niciodată.
-Eu nu mai ştiu nimic de nimeni… şi totuşi mi se pare că te cunosc de undeva.
-Aşa e, şi eu am această impresie. Dar oare de unde?
-Poate că am uitat cam multe la bătrâneţe. Nici eu nu ştiu pe unde or fi copiii mei, dacă oi avea. Nu ştiu daca noi doi am fost vecini, colegi, fraţi sau dacă am trăit o poveste de dragoste împreună şi nu ştiu nici când s’o fi întâmplat asta. Orice ar fi fost, să ştii că s’a terminat urât, pentru că altfel nu am fi ajuns aici.
-Cum adică?
-Adică doi străini care stau pe un mormânt şi vorbesc despre uitare. Orice ar fi fost între noi, dacă nu se termina urât, acum nu mai eram doi străini.
-O spui ca pe un reproş, dar daca eu nu mai ştiu nimic despre mine, despre familia mea, despre ce am făcut eu viaţa asta, cum aş putea şti în cel fel ţi’am greşit?
-S’a terminat urât şi nu ştiu din vina cui. Dar am greşit amândoi pentru că nu am vrut să urmăm aceeaşi cale cunoscută, deşi grea, ci am mers înainte ca orbii şi ne’am pierdut. Nu ar trebui să ne fie ruşine de uitarea noastră, pentru că noi am fost primii care au uitat şi abia apoi am fost uitaţi de către ceilalţi.

Bună dimineaţa, sau nu?

2008-12-04T05:58:00.003+02:00

Într'o dimineaţă ingrată toţi oamenii sunt dezintegraţi. Dimineaţa oamenii mor iar supravieţuitorii vor muri dimineaţa următoare. O zi proastă începe cu o dimineaţă urâtă, iar o dimineaţă e cu atat mai urâtă dacă ziua dinaintea ei a fost urâtă. Orice zi începe prost, cu o dimineaţă. Orice săptămână, lună, sau an - la fel.
Tot ce e neplăcut, rău, trist sau îngrozitor se întâmplă dimineaţa. Chiar dacă nu e aşa, în dimineaţa urmatoare ne vom aminti tot, pentru a începe ziua prost. Toţi ştim să începem o zi prost. Sau o zi proastă (mai direct).

Voiam doar sa spun că nu îi înţeleg pe toţi oamenii care se bucură de o nouă dimineaţă. Prefer seara. Mulţumesc. A fost ora 06:13.

Ce mâncăm, ce bem

2008-11-16T21:17:00.003+02:00

Mâncăm răbdări prăjite şi bem gaz, asta e clar. Şi mai natural. Nu mai mâncăm friptură de porc, nu mai bem suc de portocale. Dar bem suc cu gust de vişine la o prăjitură cu aromă de ciocolată. Ce bine! Aştept prunele cu gust de peşte şi cartofii prăjiţi cu aromă de ciorbă de burtă. De ce nu? Tocmai am mâncat nişte alune cu gust de friptură* (serios). Azi băgăm în noi numai chestii cu aromă de miros. O să murim.
______________
*barbecue!!!

Moonlight is bleeding...

2008-11-12T20:24:00.004+02:00

Niciodată luna şi cerul nu s'au împăcat mai bine ca azi...

As the cheerless towns pass my window
I can see a washed out moon through the fog
And then a voice inside my head breaks the analogue
And says

Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul

I survived against the will of my twisted folk
But in the deafness of my world the silence broke
And said

Follow me down to the valley below
You know
Moonlight is bleeding from out of your soul

[...]

Şi totuşi eu sunt blogger

2008-10-28T10:52:00.005+02:00

...dar nu pentru că scriu bloguri, nu, atunci aş fi doar un simplu bloghist. Prin urmare, în premieră mondială, veţi vedea ce vrăji mai fac eu. Şi anume, fac o platformă de blogging. Eu nu scriu bloguri, eu le construiesc! Când serverul e pornit, acest LINK ar trebui să funcţioneze. Evident, e în lucru şi aşa va fi multă vreme. Nu face încă nimic, dar puteţi vedea cum arată. Hai cu păreri!

P.S. Nu din plăcere, dar de nevoie. O să aflaţi mai târziu despre ce e vorba.

În lipsă

2008-10-12T21:09:00.005+03:00

Şi dacă ai fi mort? Decedat şi în sicriu, înconjurat de viaţă... ce ai face? Ai o gaură unde trebuia să fie inima, dacă ai umple'o cu suflet, ai învia? Şi dacă da? Te'ai îngropa cu sufletul tău? Aţi rămâne împreună de'acum încolo, pentru că se poate? Pentru că până acum nu s'a putut? Şi dacă nu?
Ai o nevoie biologică de a avea o inimă. La ce bun? Este pompa de benzină a maşinii. Doar că e a ta. La ce bun? Mergi pe jos când se strică maşina. Îţi împingi maşina mai pe margine. Hai că poţi.
Eşti un corp eşuat, bună ziua şi ţie. Ce nu mai faci? Nu exişti pentru că exişti prea mult şi nu te găseşti pentru că eşti peste tot. Dar ai o gaură acolo unde e inima...
Eşti o rablă. Ai un suflet care te dă la schimb cu o maşină nouă. Programul rabla. Bună dimineaţa, eu sunt presa, tu nu mai eşti. Şi dacă ai fi, cu tot cu gaura acolo unde e inima? Cred că aş fi un suflet foarte nemulţumit, fără pompă de benzină la o maşină decedată de mult. Piese din dezmembrări. Moartea altuia îşi găseşte loc în tine şi îţi dă viaţă. O pompă veche de benzină încă funcţională. Bună ziua, dar suflet mai aveţi?
Eşti un dezintegrat, un neintegrat şi un ingrat ce se caută pe sine printre mii de bucăţi ale propriului sine, pentru că eşti toate picăturile ploii, separat şi niciodată împreună. Eşti un prost cu o gaură acolo unde e inima. Eşti tu, eşti el, eşti noi şi sunt eu, sunteţi voi şi toţi suntem tu, eşti mulţi. Eşti praf în vânt şi uneori în ochi. Eşti durerea mea de cap şi de spate, eşti bucuria cafelei de dimineaţă, nevoia celei de la prânz şi a tuturor celorlalte cafele de peste zi. Eşti o piatră în pantof şi ai o gaură acolo unde e inima.

In currents of cobalt
You storm through my heart
To sever, to puncture
The memories that burn
Let sweep through the arteries
In sharp stabs of pain
Your talonlike fingers to kill me again

Drag me down, in passionate sighs
With the ocean above me
And flames in my eyes
And grant me a life I can live
Without...

Sfântul Goglu

2008-10-11T18:46:00.004+03:00

De mult nu m'am mai uitat la statistici, să văd cum aterizează omii la mine pe blog, după ce s'au dat pe Goglu cu o căutare, două... Ei bine, văzând cum lumea îşi verifică des vizitatorii (deh, securitatea...), am zis să mă iau şi eu dupe lume, că ştie ea mai bine. Să vedem, deci, statistici, dintr'un total de 83 de căutări, cu comentariile mele, că nu mă pot abţine:

6	(7.23%)	sunday's child - cel puţin ştii sigur ce cauţi şi nu îţi pare rău de ce ai găsit
5	(6.02%)	vacuta paula - cine o caută atât de mult? Foste colege de industrie a laptelui?
4	(4.82%)	paula e vacuta - bine că nu e bou.
4	(4.82%)	axis mundi - aşa mai merge...
3	(3.61%)	cugetari despre moarte - I am so emo I will die.
2	(2.41%)	poze cow and chicken - dar nu am...
2	(2.41%)	magazin sibiu baumax - asta da. Sunt reclame la Baumax pe toate gardurile, dar nu scrie nicăieri unde se află magazinul. Vă zic eu, pe DN1, la European Retail Park, lângă Real.
2	(2.41%)	cugetari moarte - m-da...
2	(2.41%)	ce inseamna cuvantul dl juice de portocale - Domnul Juice? Şi de portocale? Nu ştiu.
2	(2.41%)	orientul indepartat - bine.
2	(2.41%)	emo manele - da. Deci DA. DA!!! Orgasm intelectual! Now fuck off.
2	(2.41%)	wesling septembrie 2008 - N'am, pleacă.

Şi 49 de înregistrări a câte o căutare (în total 59.03%) dintre care pomenim (şi sperăm să fie primit):

drăguţ copii - măcar ai diacritice
negru in alte limbi - păi, în orice limbă ar fi, tot negru rămâne...
poze cu cucuvele - ştie Iliescu.
vreau wesling - ce p... (...ardon) e wesling de toata lumea îl vrea?
poze emo goth pentru - pentru ce? Să'ţi stea în gât.
mort nespovedit neimpartasit - neîngropat, neîmbălsămat, nebun, neprost, ne pare rău.
vianist - săracul...
este corect intrun - este.
parastas la mort - şi la viu, dacă vrei.
pian din tastatura - vrei să'ţi dau un pumn în gură?

Internetul? O luume minunaaată în care vei găsiiiiii / Nuumaaai prostiiiiii...

Ceva nu e bine...

2008-09-26T16:20:00.004+03:00

In primul rand, am buton de dublu-click la mouse.
Apoi, voiam sa scriu ceva. O abureala. Despre cum eu, de fapt, nu sunt blogger. O lista de motive bine argumentate in acest sens. In ideea ca eu aburesc in general si, de fapt, scopul comunicat de textul ce era sa fie, este de fapt, altul. Un scop ce reflecta statutul meu de emo care nu recunoaste ca e emo. Pentru ca sunt emo, dar nu recunosc, sa zicem ca erau (de fapt, sunt) probleme metafizice ascunse in spatele unei liste de motive pentru care eu nu sunt blogger. Adica o abureala generala si abstracta de nu s-ar fi prins nimeni ce vreau sa spun, nici macar persoana vizata. De fapt, de'asta nu sunt blogger, ca nu scriu pentru audienta ci pentru unul, altul... si astept sa se prinda. Si nu se prind (cu o exceptie, jos palaria, dar acum nu te mai priveste). Vai, ce urat. Face-mi-s-ar rusine. Acum, rusinat tot de abia mai vad tastatura, ajung la problemele metafizice. Da. Voi spune explicit... err, nu. M-am razgandit. Ce pacat. Noapte buna.

You should know, actually...

Blog care este suspect

2008-09-16T18:09:00.003+03:00

Ce fac acum? De ce sunt aici? sunt intrebări fireşti atunci când nu îţi place nici ce faci şi nici unde te afli. Se cer explicaţii. Se dau explicaţii care nu mulţumesc pe nimeni. Se caută explicaţii în altă parte, până când lăsăm totul baltă şi ne apucăm de ceva ce ne place mai mult. Veşnica consecvenţă, niciodată nu i-a plăcut de mine... de veşnica pomenire nu mai spun nimic că iar sunt după parastas.
Caut şi eu acum răspunsuri la întrebările de mai la deal. Şi pentru mine, şi pentru restul lumii, care probabil a înţeles că eu am aici o mare colecţie de metafore metafizice de neînţeles şi că vorbesc despre tot şi toate, de la parastase la nemurirea lumii (şi imposibilitatea de a-i face parastas, probabil). Pentru că am folosit de prea multe ori pe metrul liniar (că o frază nu poate avea metri patraţi, nu?), o să renunţ să folosesc cuvântul parastas în cele ce urmează, că e urât. Revenind la presupusele metafore de prin paginile, şi anume, care sunt de faţă, ei bine, acestea nu există. Metaforele. Adică abstractizarea unui fapt banal si concret. Nimeni nu vrea să conceptualizeze ceva ce te loveşte în faţă precum tramvaiul 41 când coboară podul Grand, pentru că de fapt nu e nimic in everybody's face aici, ci, punctual, just in your face, respectiv faţa unui om cât se poate de concret, pe care o lovesc (faţa) cu o situaţie în care este implicat, cât se poate de concretă, om care oricum nu citeşte blogul, cât se poate de neinteresant.
O singură dată am avut o reacţie din partea unui asemenea om, care s-a simţit lovit în faţă de blog precum tramvaiul 41 care coboară podul Grand. Şi mi-a zis. So all is not lost! Prin urmare, acum dacă vreau să zic că cineva se poartă suspect în ultima vreme, chiar am şanse să-l îndrept pe păcătos? Incredibil, mai repede făceam colivă, ah, dar nu, am zis că nu mai vorbesc de parastase, dar era o colivă întru amintirea vremilor nesuspecte din viaţa omului vizat. Da, bă. Suspectule care eşti tu suspect şi nici nu ştii dacă vorbesc în general sau chiar am greşit genul substantivelor care sunt ele şi anume masculine în fraza care te vizează pentru că eşti tu suspect de suspect care eşti tu suspect. Băi suspectule.
Bă ce nu-mi place când derapează fraza în stilul Mircea Badea. Suspect, să mor io.

Zâmbet pe stradă

2008-08-29T17:50:00.004+03:00

De câte ori ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să-ţi zâmbească un om? Cam rar... mai des îţi poate zâmbi o ţeavă...

Zevzecia prin efracţie

2008-07-25T19:06:00.008+03:00

Titlul nu-mi aparţine, dar un lucru e clar: românul e cam zevzec şi îi cam place şi efracţia. Adică e un fel de Găgăuţă fraudulos.

Năstase ar fi mândru (de firmă, nu de ce scrie pe uşă)

Aici nu comentez...

E foame de litere...

Puzzle...

Scara de la etajul 4 la etajul 5 (pe bune)

Vă place în Românica, nu?

Domnul doamnei

2008-07-06T16:58:00.002+03:00

Da, m-am enervat. Deci am draci. Deci in cele ce urmeaza am dreptate si cui ma contrazice ii urez o moarte usoara (ca asa sunt eu mai dragut).
Deci am draci, niste draci religiosi (sic) de data asta, cu draci din trafic sau draci pe oameni revin mai tarziu.
Da, o cucoana declama tare in autobuz ca Domnul Iisus face si drege, compenseaza cu ce n-ai (?!) si iar face si drege. Si iar declama sus si tare cucoana respectiva despre ce sa faci si ce sa nu faci, desi in dreptul unei biserici nu si-a facut cruce. Deci, da, am draci! Misionarismul s-a mutat in transportul in comun. Madam vorbea cu un necunoscut ghinionist care a gasit singurul loc liber langa dumneaei. Si nu vorbea, declama, tipa, urla despre domnul ei care este, si anume, Iisus. Pana cand domnul de langa mine a intervenit si a rugat-o sa vorbeasca mai incet. Mai bine, ca daca interveneam eu, nu o rugam asa frumos. Da, domnul compenseaza cu ce n-ai. Da, care domn? Iisus, evident.
Sunt satul de cata atentie i se da acestui domn. Si m-am enervat si voi spune public, "pe post", ca eu cred despre crestinism ca spala creere. Si afecteaza la sonor. Adica il da mai tare.
Domnul compenseaza. Si nu, n-ati inteles, sa va mai explic. Domnul iti da ce n-ai. Of, tot n-ati inteles, sa va explic: DOMNUL IISUS ARE GRIJA SA ITI DEA CE ITI LIPSESTE. Capisci? Cam asa era in autobuz. Domnul respectiv (nu Iisus, ci vecinul de scaun al misionarei) n-a prea priceput, noroc cu vecinul meu de scaun.
De ce oare m-am saturat de subiectul asta? Ca o fi, poate, pe toate gardurile? Ca e stire de prima pagina ca Gigi Bec. are Cristosi in biblioteca (deci are biblioteca...) si un sfant Gheorghe de tabla, calare pe balaur, pe masa? Ca unii popi se dau cu gipul si cu mertzanul iar altii au sindicat de saraci ce sunt? Ca domnul COMPENSEAZA? Ca n-am diacritice la tastatura? AAAaaaaaaaAAAAaaaaaaAAAAAAAAAAaaaaaaaAAAAAAAAAAaargh. Muriti. Domnul cu voi... doamna cu mine. Hehe.
Deci, copii, vizitati www.cimitir.ro

lumini, umbre... pixeli si noise

2008-05-30T01:53:00.004+03:00

Acum 15 minute (este 30.05.'08, 01:55) m-am supărat pe spaţiu. N-am mai vrut distanţe, de fapt n-am mai vrut locuri separate, am vrut ca 'aici' să fie 'acolo' şi 'dincolo' si 'peste tot' în acelaşi timp. Să ştiu că nu există drumuri lungi sau scurte, există doar 'vin acum', de la mine până la tine, oriunde aşi fi, oriunde ai fi... Şi stăteam pe balcon (şi era frig) şi gândindu-mă la oameni şi locuri şi la unii oameni care ar trebui să fie în unele locuri, am realizat că singurul loc comun este cerul (şi luaţi-o, vă rog, geografic şi nu religios, că mă supăr), iar singurul peisaj comun unor locuri diferite este tot cerul... şi urma unor copaci pe cerul acesta de noapte târzie sau dimineaţă devreme. Aşa că, mai mult pentru mine, am făcut câteva poze la ceea ce se vede din balconul meu, privind puţin în sus. Nu mai vreau să le ţin numai pentru mine, pot fi considerate mostre de fotografie experimentală, oricum eu n-am nici o pretenţie, vreau doar să-mi amintească de locuri şi de oameni. Pentru mine funcţionează...

Poze mari, făcute fără blitz, cu un timp de expunere de 15 secunde, în total vreo 15MB, aveţi răbdare, că merită.

Hope

2008-05-27T07:10:00.005+03:00

O dată am să mă sui pe acoperiş doar ca să respir noaptea şi să fiu mai aproape de cer şi de norii mari, rozalii de la luminile oraşului. În Bucureşti, noaptea e altfel, toţi oamenii care s-au agitat toată ziua au dispărut şi eu sunt singurul care a rămas, pe balcon, faţă în faţă cu nişte cireşe din pom şi totuşi departe de ele. Nu mai e nimeni altcineva, nu mai există nimeni altcineva şi eu sunt singur, între două zile agitate, noaptea, restul lumii... a încetat să mai existe, pentru câteva ore. Nu mi-ar plăcea noaptea la ţară, noaptea are farmec doar acolo unde contrastează cu nişte oameni care au trecut cândva pe-acolo şi s-au agitat, au trăit, s-au enervat şi... au dispărut, ca să apară din nou, chiar la primul răsărit. Şi o să stau pe casă şi o să respir noaptea şi o să fiu mai aproape de cer, pentru că dacă eşti mai aproape de cer, eşti mai aproape de orice şi de oricine.

When you look at me
From your own century
I may seem to be
Strange archeology...
But when the winds blow
From this direction
You may sense me there
In your reflection
I think I feel you
But I will never know
As the swallows leave
And the children grow.

As I think of you
From this dark century
I will always be
With generosity
That we both may share
The hope in hearing
That we're not just

Spirits disappearing.

A fine day to sing

2008-05-25T11:12:00.009+03:00

Anul acesta au fost şi vor mai fi concerte pe care abia le(-am) astept(at), pe fiecare in parte, pentru că fiecare în parte reprezintă ceva special pentru mine, şi totuşi, faţă de Anathema aveam un alt fel de aşteptare. Muzica lor îmi e mereu aproape, şi la bine, şi la rău, mai mult la rău decât la bine, şi indiferent de starea mea de spirit există cel puţin o melodie a lor în care să mă regăsesc. Am trecut prin cântecele lor ca dintr-o mică obsesie într-o altă mică obsesie - Wings of God, Empty, Feel, Lost Control, Suicide Veil, Kingdom, A Fine Day to Exit, Pressure, One Last Goodbye(!!!!), Regret, Emotional Winter şi altele.

De altfel, toate astea au mereu acelaşi efect secundar - un feeling de 'Ardeal' (dubios pentru necunoscători, altfel perfect explicabil), Cluj şi Sibiu împreună sau separat, Piaţa Mare, Bd. Victoriei, Gara, Cetăţuia, Troleibuze Volvo şi casa lui Matei Corvin se amestecau, ordonat sau aiurea, cu gânduri şi sentimente şi orice altceva ce apărea prin peisaj în acel moment. Anathema e un sedativ uşor, dar sigur, administrat în supradoză vara trecută, la Sibiu. Cu acest background (scuzaţi limba romanish) m-am dus eu la concert, primul la care am fost, pentru că acum 14 ani abia învăţam să scriu, iar acum un an... eh, la fel, că eram în sesiune. Nu pot spune ce aşteptări aveam, cred că un amestec ceţos la fel cu cel de mai la deal, ceea ce, cumva, mă speria.

One Last Goodbye a fost pur si simplu heartbreaking, din motivul pentru care îl cântau ei şi din motivul pentru care îl cântam şi eu cu ei. Totul a fost, de fapt, impresionant, ce cântau, cum cântau şi cum se vedea cât suflet puneau în fiecare notă pe care o scoteau din gură, chitară, violoncel sau pian. Şi publicul, cam agitat la început, a fost repede pătruns de atmosferă, ceea ce l-a surprins şi pe Danny (cam cârcotaş şi mai puţin sociabil decât frate-su sau decât Dave). La Moonspell am spus că acela a fost cel mai fain concert pe care l-am văzut de vreo 2 ani (adică după primul concert Lake of Tears) dar acum nu ştiu ce să zic... acela a fost un excelent concert de metal, pe când Anathema... eh, şi Danny a zis We will not play Sleepless so stop saying that. This is not a fuckin' rock concert. A fost un concert... atmosferic. Dar incredibil de atmosferic şi de emoţional.

După concert, Vincent şi Dave au venit în public, au semnat, au băut, au scris, s-au pozat cu fanele, au băut... pentru vreo două ore, după care au fost cât de cât lăsaţi în pace să bea, să socializeze, să bea, să (re)cunoască vechi fani şi să bea. Danny a fost mai discret, a stat doar o jumătate de oră cu publicul, timp în care făcea poze şi semna afişe, îndemnând lumea, foarte drăguţ oh, ok, but be quick. Chiar şi cu un Danny cam nesuferit, concertul a fost... nu ştiu. Beyond words.

Line-up: Danny Cavanagh (voce, chitară, clape), Dave Wesling (violoncel), Vincent Cavanagh (voce, chitară).

Anathema

Danny

Dave

Vincent

Playlist-ul... original :)

Bienvenü ân Românica

2008-05-22T18:52:00.006+03:00

Universitatea din Bucureşti, curtea interioară...

Universitatea din Bucureşti, acoperişul...

Piaţa Rosetti...

Acum e un Vodafone acolo...

Here, There, Then, Now

2008-05-01T18:12:00.005+03:00

Din aeroportul Otopeni până la New York - JFK e o aruncătură de băţ, mai ales dacă zbori cu Delta, pentru că piloţii lor fac drumul cam băţos... da' merge, gropi sunt şi pe pământ. Acu', să zicem că am ajuns in JFK (acesta e aeroportul din New York, omonim cu preşedintele John F. Kennedy), întrebarea este now what? (ne permitem să mai vorbim şi-n limba ţării gazdă). Păi... Mergem la terminalul avionului de Washington. Drumul trece prin beciul aeroportului, prin diverse scări de urgenţă şi checkpoints improvizate - un birou în hol şi atât. Să zicem că ajungem la terminal, unde aşteptăm patru ore pentru că, să zicem, avem avion dar nu şi echipaj. În fine, să presupunem că am ajuns în Washington, DC, mâncăm şi dormim, ca să putem începe povestea.
Washington-ul are puţini locuitori, mai ales în comparaţie cu New York-ul, spaţii mari, bulevarde largi, clădiri impozante pe orizontală şi nu verticală, multă istorie, multă cultură şi mulţi turişti. Oraşul pare să fie foarte practic pentru funcţia pe care o îndeplineşte: în afară de muzee şi monumente, tot centrul este format numai din clădiri administrative, câteva hoteluri si câteva mall-uri. Aşa că un număr mic de locuitori (comparabil cu cel al Constanţei, să zicem), dintre care majoritatea stau, oricum, în suburbii, ocupă un spaţiu foarte mare, mai mare decât Bucureştiul. Cu toate acestea e aglomeraţe şi de oameni şi de maşini şi nu-i tocmai plăcut să vezi cam tot ce-i interesant numai împreună cu turma de turişti. Ce mi-a plăcut e că mulţi dintre ei erau chiar americani, interesaţi de propria cultură şi istorie, copii cu şcoala, bătrâni, grupuri sau indivizi, în fine, un peisaj cam rar pe la noi. E adevărat, la ei aproape totul e gratis, inclusiv The National Gallery of Art, unde poţi vedea mari nume ale artei, din toate timpurile, totul pe gratis. Apropo, au şi Brâncuşi. Sunt foarte interesante şi zonele rezidenţiale (atît din oraş cât şi din suburbii) care au arhitectura aceea tipică americană şi în care chiar şi casele noi sunt construite tot după canonul de acum 200 de ani, din cărămidă roşie sau din lemn.
În New York se schimbă complet peisajul. Mi-a plăcut inclusiv acel feeling de Bucureşti, cu aglomeraţie şi nesimţiţi, haos, trafic... Probabil că deep inside îmi place şi în Bucureşti, dar cum sunt prea obişnuit cu locul, e mai comod să cârcotesc. Ei bine, în NY străzile par mai degrabă tunele unde claustrofob sigur nu s-ar simţi bine. Deşi dezvoltat pe verticală, deşi e plin de oţel şi sticlă încât ai zice că şi asta e ceva specific locului, arhitectura oraşului este impresionantă, iar primii zgârie-nori, de la începutul secolului, sunt adevărate opere de artă.
The Rockefeller Center are şi o mică povestioară: După construcţie, Nelson Rockefeller i-a atribuit lui Diego Rivera sarcina de a decora interiorul. Rezultatul a fost o pictură murală, intitulată Man at the Crossroads, cu motive socialiste (!) care îl avea în centru pe Lenin. Rockefeller (magnat, vicepreşedinte, guvernator al statului New York, simbol al capitalismului american) n-a fost de acord şi i-a cerut lui Rivera să îi pună o pălărie lui Lenin, în ideea să semene cu Lincoln, dar Rivera a refuzat. Astfel, pictura a fost stearsă şi înlocuită cu o alta, American Progress, semnată de artistul catalan Jose Maria Sert. Mai târziu, Rivera a refăcut opera în Mexic după o fotografie făcută de soţia sa imediat după terminarea picturii în clădirea Rockefeller, iar ce a rezultat se poate vedea aici. Poze cu opera lui Sert am făcut şi eu, mai multe găseşte Gogu aici.
Deşi în NY au farmecul lor aparte chiar şi clădirile moderne cu faţade de sticlă, care în Bucureşti mi se par că se potrivesc precum nuca în perete, n-aş putea să mă satur niciodată de stilul Art Deco, tipic oraşului. Acesta, în sine, e un motiv destul de bun încât să rămân forever în New York. Influenţe sunt destule şi în Bucureşti, dar evident, la cu totul altă scară: Palatul Telefoanelor a fost construit după modelul Empire State Building, sediul ArCub de vizavi de ambasada americană este în totalitate construit în acest stil, iar diverse influenţe se pot vedea la clădirile mai vechi de pe Magheru, cum ar fi fosta clădire a Fondului Minier, vizavi de Intercontinental (faţă de str. Batiştei, nu de bulevard).
A fost extraordinar, in special New York-ul, dar vorba românului, fuse şi se duse. Mai sunt, oricum, o mulţime de locuri şi lucruri de descoperit în Bucureşti, ascunse în spatele indiferenţei bucureşteanului sau, mai rău, în spatele unor reclame. Deci, vă ordon: căscaţi ochii.

Poze, pe categorii:

Toate
D.C.
Alexandria
Fairfax (aici am stat eu in Washington, pozele sunt facute pe drumul inspre metrou)
Georgetown
Lincoln Memorial
Masonic Temple of Alexandria
Washington Monument
Capitol
Smithsonian Institution
Sculpture Garden (în faţa Muzeului Hirshhorn există o grădină cu sculpturi moderne, una dintre "atracţiile culturale" gratuite din Washington)
Watergate
Pentagon
Potomac (vederi din vapor)
New York
Central Park
Rockefeller Center

Dar cu copilăria ce-aţi făcut?

2008-03-12T19:11:00.004+02:00

Luna lui Marte din anul 2008... era noastră. În oraşele mari majoritatea familiilor au cel puţin un computer acasă, iar dintre aceştia, o mare parte sunt conectaţi la internet. Ne ducem la serviciu / şcoală / shopping / soacră etc cu autobuze Mercedes Citaro II cu aer condiţionat şi "televizor" înăuntru şi vorbim la câte două telefoane mobile în acelaşi timp. Unii stau cu laptop-ul în geantă, alţii cu PDA-ul în mână şi în general cine are calculator acasă are şi cameră foto digitală. Ne ducem copiii la grădiniţa privată, pentru că acolo învaţă engleza, franceza, câte ceva despre calculatoare şi eventual mai fac şi sport.
Apoi ei cresc şi descoperă binefacerile jocurilor pe calculator în timp ce părinţii ridică din umeri şi spun "nu ştiu, sunt plecat toată ziua". Copilul lor are o viaţă socială? Se duce la şcoală, unde în pauză vorbeşte depsre ce s-a mai jucat pe calculator. Acasă, între meditaţiile la matematică, fizică, chimie, chineză şi feng shui, se joacă. Pe calculator. Mai mănâncă o ciocolată Heidi Dark Orange 65% şi mai bea câte o gură din sticla de Coca Cola zero a mamei. Gume Turbo? Suc la dozator TEC? Cico la sticlă de 0.25 care trebuie returnată? Joacă în faţa blocului? Neh. Invenţii ale săracilor pe vremea când nu erau calculatoare. Ce trist.
Mai creşte copilul puţin şi pe la jumătatea şcolii generale îşi începe social life cu shopping, filme la mall, parties cu colegii, sex, drugs and whatever, că rock and roll e demodat. De aici încolo, indiferent de direcţia în care va merge copilu', deja e cam târziu pentru distracţia copilăriei. Generaţiile de acum trăiesc viaţa pe fast forward şi or să se plictisească repede. Dar ce contează, ultimul album Tiamat rocks!

Jurnalul căpitanului

2008-02-25T18:54:00.004+02:00

ora 6.30 Iar e gălăgie. Oamenilor ăstora le lipseşte şi cea mai primitivă urmă de fineţe atunci când au o clanţă în mână. Politică, idei, actualitate, ce a făcut vecinul ieri, nevasta lui Năstase, vremea, Kosovo şi un parastas ce va să vie - cine îi ascultă ar crede că sunt redactori la Click!, 7plus, Liber-Tatea şi Can Can la un loc - toate la o cafea, o brânză, un ou sau un iaurt matinal. Şi cu toate că trezitul devreme nu-mi prieşte, găsesc că sunt totuşi simpatic.
ora 9.30 Staţia de metrou Crângaşi - lume destulă dar decentă. E gălăgie şi curent, vine un metrou vechi, zgomotos şi cu geamuri deschise - se păstrează gălăgia şi curentul din staţie. Uşile de pe partea dreaptă sunt mai silenţioase decât cele de pe stânga. Cred că recunosc pe cineva total absorbit de Compact Bucureşti (afli din mers) dar n-am ocazia să mă conving. Urmează staţia Timpuri Noi cu peronul pe partea dreaptă. Afară e soare, prea multă lumină... de trei săptămâni vreau să-mi iau ochelari de soare, dar ar fi prea trendy pentru mine. Sunt destul de simpatic şi fără ei.
ora 12.00 Staţia de metrou Universitate. E prea mult zgomot şi oamenii nu încap pe scară. Încep să-i urăsc. Şaormăria din pasaj a dat faliment. Săracii. Totuşi găsesc că sunt foarte simpatic.
ora 15.30 Tramvaiul 41 - şerveţele parfumate trei pachete la zece mii. Le vinde acelaşi individ care în trecut avea leucoplast cu rivanol două pachete la cinci mii sau lămpi de control două la cinci mii. Îl ştiu de aproape patru ani şi îmi dă impresia de mare bişniţar... adică om de afaceri. Panarame şi cocalari, pensionari şi muncitori împart acelaşi tramvai şi cumpără şerveţele parfumate trei pachete la zece mii... dar ce îmi pasă, găsesc că sunt destul de simpatic.
ora 16.00 Cad lat în pat şi se repetă scenariul de la ora 6.30. Şi totuşi găsesc că sunt foarte simpatic.
orele 17-24 Nu fac nimic. Cu siguranţă că sunt cel mai simpatic.

Şi totuşi, căpitane, ce zi e azi?

Poveştile de la apele tăcute - Amorphis şi Haggard în Bucureşti

2008-02-10T10:59:00.000+02:00

De la bun început pentru acest concert, publicul a fost împărţit în cei care se duc la Haggard şi cei care se duc la Amorphis. Şi pentru că scriu un blog şi nu un review, îmi permit să spun că fac parte din a doua categorie. Ce a fost de apreciat cel mai mult a fost atitudinea publicului care a fost la fel de receptiv la ambele formaţii (ceea ce nu s-a întâmplat la Katatonia şi Subscribe, unde ultimii au întrebat publicul - doomsteri şi gotheri - do you like funky music?, dar despre asta am mai vorbit şi în altă parte).
Singura problemă a concertului (şi e de apreciat că a fost numai una) a fost aceea că a avut loc în România, iar de aici încolo treburile se complică: la început s-a anunţat că intrarea în sală se face la ora 6, apoi a apărut un afiş care anunţa ora 6.30 ca până la urmă eu să ajung în sală aproape la ora 8, când Frozen Dusk mai aveau de cântat doar un cântec şi jumătate. Se pare că 2000 de oameni au îngheţat afară şi playlist-ul celor de la Frozen Dusk a fost scurtat din cauză că Haggard nu erau mulţumiţi de sunet şi au tot cerut timp în plus pentru a-l pune la punct. Dacă într-adevăr aşa a fost, atunci nu am ce zice, pentru că Haggard au avut un sunet impecabil. În schimb a fost vina organizatorilor că au deschis o jumătate de uşă pentru 2000 de persoane deja congelate.
Cel mai mult au suferit din cauza aceasta Frozen Dusk, care au fost destul de interesanţi, au cântat bine şi au avut sunet bun (cel puţin la melodia jumate pe care am auzit-o eu), dar publicul era prea îngheţat pentru a aplauda sau a ţipa.

Asis Nasseri - Haggard

Haggard au avut un recital impresionant şi au sunat foarte bine, deşi dacă ei sunt 18, atunci cu siguranţă nu au fost toţi. Şi deşi nu sunt fan Haggard, recitalul lor a fost măcar enjoyable, ceea ce a zis, probabil, şi jumătatea de public venită pentru Amorphis... mulţimea a fost entuziastă şi a vrut mai mult (we want more, we want more...), ceea ce i-a impresionat mult pe nemţi.

Haggard

După o pauză de bere, suc, coadă la WC sau autografe de la Haggard, a început concertul Amorphis. Eu mă aşteptam să cânte mai mult melodii noi, de pe ultimele două albume înregistrate cu noul vocalist. Ei bine, finlandezii au trecut aproape prin toată discografia, fără să pună accent pe vreun album anume, ceea ce a mulţumit toate preferinţele posibile ale publicului.

Tomi Joutsen - Amorphis

Au fost câteva probleme cu sunetul, peste care au trecut atât trupa cât şi publicul şi, deşi n-au avut o sonorizare la fel de bună ca Haggard, şi Amorphis s-au auzit bine. Ei oricum erau în formă maximă şi au electrizat aproape la propriu publicul care, la rândul lui, a impresionat trupa şi cu siguranţă ambele părţi s-au simţit excelent. După aşa un concert pot spune că la lista trupelor abonate la publicul român (Anathema, Lake of Tears, Paradise Lost, Nightwish etc) s-au mai adăugat Haggard şi Amorphis.

Amorphis

Şi pentru că există mereu cârcotaşi (dintre care unii se aşteptau să cânte Amorphis în deschidere la Haggard şi nu invers), trebuie spus că ordinea trupelor este aproape mereu dată de popularitate, iar Amorphis vinde bine. Chiar foarte bine. Haggard, prin complexitatea muzicii şi a versurilor, au un cerc mai restrâns de fani. În fine, nu calitatea muzicii se compară, pentru că oricum cele două trupe cântă genuri diferite şi era normal ca publicul să fie împărţit pe tabere. Că au fost apreciate la fel de mult ambele trupe de întreg publicul, e o dovadă de maturitate şi de open mind-ness din partea ascultătorilor, ceea ce în România se întâmplă cam rar.
Per total a fost un concert reuşit, eu îi dau nota 9. Altfel ar fi fost 10, dacă nu ar fi trebuit să aşteptăm afară.

Constatare

2008-02-06T21:14:00.001+02:00

Life sucks and then you die.

2000 & not gone

2008-01-27T19:18:00.001+02:00

Cu această ocazie, să facem un top 10 căutari pe Google care ajung pe acest minunat blog (ordinea e dată de cât de des au fost folosite aceste keywords).

10. tiamat do you dream of me
9. axalumii blogspot
8. reclame cocolino
7. vise
6. reclama tnuva
5. emo manele
4. axis mundi
3. vacuta paula
2. mister bean
1. despre advertising

Şi ajungem la intrebarea: pentru cine fac eu asta?

Dus şi-ntors

2008-01-14T16:47:00.002+02:00

-Auzi?
-Aud.
-Ce?
-Nimic. Ţi se pare.
-Ce?
-Ce auzi.
-De unde ştii ce aud?
-Se vede...

You're absolutely right, Marjorie... The floor sugar does taste rather queer... in this area. We'd better keep a record of our findings.

-Totul e fals.
-E la modă să zici asta...
-Dar aşa e. Totul e fals. Şi eu sunt fals. Şi tu eşti fals.
-De ce?
-Mi-e frică...

I am one of seven brothers.
Five of us must leave and start again.
In this land of Saints and Martyrs,
Tears of sadness hide within the rain.

-Aşa! Pleacă! Fă umbră pământului în altă parte! Aici nu mai eşti binevenit...
-Ştiam... N-am fost niciodată.
-Atunci de ce ai aşteptat atât?
-Pentru tine...

Cúlcat viu şi scúlat mort...

-Asta sună mişto cu accent únguresc. Eh... Eşti gata? Hei... Eşti... Nu eşti... M-ai lăsat singur... Din nou.

Out in the city, in the cold world outside
I don't want pity, just a safe place to hide
Mama please, let me back inside...

-A fost urât din partea ta să pleci aşa.
-Dar m-am întors.
-De ce ai plecat?
-Sunt aici...
-Dar ştii că...
-Ştiu.

Long way from home
Nowhere to go
What made the river so cold?

-Nu ştiu ce ar putea urma... De ce mereu trebuie să fie ca o cameră fără uşi sau ferestre?
-Nu mai urmează nimic. Asta e tot.
-Ce e?
-Începutul şi sfârşitul. Viaţa şi moartea... Binele şi răul... Asta e.
-N-are cum...

You've got to face it head on
So you can turn this thing around
'cause this ain't right...

-Cine eşti?
-Tu.
-Şi eu?
-Tot tu.
-Şi restul?
-Tot tu...
-Atunci eu ce sunt?
-Tu... eşti singur.

And it's wearing me down
And it's turning me round
And I can't find a way
Now to find it out...
Where are you when I need you?...

Are you there?

__________________
Poftim. Văzut The Fountain + toate (opt) episoadele Salad Fingers + ascultat Anathema şi Camel + o minte twisted care era deja... Take it as it is. Pentru citate lăsaţi comment. Dar nu numai pentru citate...

Capitala culturii e doar parţială

2007-12-31T16:54:00.000+02:00

De Crăciun am fost la Sibiu, mai mult ca să am parte de liniştea zilelor de 25 şi 26 decembrie, în care oraşul este pustiu pentru că oamenii sunt ori acasă, ori la urgenţă, în ambele situaţii refăcându-se după masa de Crăciun. Într-adevăr, nu m-am înşelat şi în aceste zile a fost cu adevărat gol oraşul, deci, printre altele, propice pentru pozat. Cu scopul pozatului, la un moment dat am decis să ajung în cel mai înalt punct din oraş, şi anume Dealul Guşteriţa. Cartierul omonim, sat alipit oraşului, este un Rahova - cel bucureştean, că şi Sibiul are unul - fără blocuri şi strâmb, urcat pe un deal şi cu străzi abrupte. Prin zonă nu trece nici o stradă importantă, cartierul aflat între două drumuri naţionale (unul spre Mediaş, celălalt spre Sighişoara) dar netangent nici unuia este legat de oraş printr-o stradă ce pleacă chiar din centrul capitalei culturii şi care se pierde printre casele simple, multe dărăpănate, ajungând în fine la porţile unei fabrici de cărămidă. Partea aferentă cartierului din şoseaua de legătură se numeşte, simplu, strada Podului. Numele vine, normal, de la un pod peste râul Cibin, care separă total oraşul de cartier. La un moment dat, din aceast drum urcă pe un deal băţos câteva străzi cu nume de copaci. Dacă reţin bine, strada Mălinului este cea care urcă cel mai mult, ajungând într-un punct înalt, dar accesibil practic oricui are chef de urcat un drum pietruit nu foarte prietenos pentru picioare, dar cu care Daciile 1300 se împacă de nevoie. Încrengătura de străzi ocupă o bună parte din deal, nici o stradă nefiind sistematizată în vreun fel; ele oscilează şi pe verticală, şi pe orizontală, fără discriminare, parcă în ciuda turiştilor învăţaţi cu oraşul care vin pe dealul Guşteriţei fie pentru crucea care priveşte asupra oraşului asemenea celei de la Buşteni, fie pentru a avea o vedere panoramică asupra întregii zone. Ajuns sus, după aproape 20 de minute într-un autobuz supraîncălzit - căldura amplifică mirosul! - şi populat cu ţăranorăşeni gălăgioşi, cu paporniţe şi alte accesorii specifice, şi apoi după alte 15 minute de urcat pe străzi pustii, constat că n-am ce poza înspre oraşul de la poalele dealului, că e ceaţă. După câteva poze mai mult în sus decât în jos, cobor pe aceleaşi străzi pustii. În jur totul pare mort, stătut, trist şi rămas aşa de multă vreme, ca şi cum timpul ar fi trecut pe lângă Guşteriţa. Deodată, un muc suflat sparge liniştea în cartier. Apoi tăcere. Dintr-o casă fosforescentă, vopsită în portocaliu şi galben, se aude, suav, o manea. La poalele dealului, aproape de strada Podului, doi bătrâni îşi iau la revedere, apoi unul se suie într-o Dacie de-o seamă cu el şi pleacă, cu motorul ambalat la maxim, spre Capitala Culturii, care practic n-a trecut râul ca să ajungă şi la guşteriţeni, deşi teoretic titulatura ne onorează întreaga ţară.

Cow and Chicken fără Chicken şi alte părţi esenţiale

2007-12-31T13:48:00.001+02:00

Ştiţi reclama la supervăcuţele care dau superlactate? Aţi observat ceva dubios la acele supervăcuţe? E adevărat, sunt îmbrăcate în costume de supereroi... dar problema e că n-au uger. Nu ştiu la ce superlactate se gândeau cei care au făcut reclama (sau, mai rău, producătorul), deşi poate că e vorba de lactate obţinute, de fapt, din lapte de bou. Şi acum, cu dedicaţie pentru acei membri ai echipei ce a realizat reclama care beau lăptic dimineaţa:

Random thoughts că nu-mi vine să zic în română

2007-12-08T21:07:00.000+02:00

Cum e să asculţi Katatonia şi Burzum şi playlist-ul tău să stea pe aceeaşi pagină cu pozele unor sfinţi şi unor dumnezei şi cu alte picturi din diverse biserici? E trist. Eşti poser. Nu dau exemple, dar se întâmplă pe www.last.fm.
Katatonia au un album intitulat Jhva Elohim Meth (Dumnezeu e mort) şi sigla lor cuprinde o pentagramă şi diverse "cozi de draci", iar Burzum este o formaţie cu un singur membru ce stă la bulău pentru incendierea unor biserici.

Dacă pentru fiecare prost pe care îl întâlnesc aş primi un leu, Becali mi-ar fi om de serviciu şi Patriciu bucătăreasă.

Cică vine crăciunul. Iar e plin oraşul de moşi crăciuni, din televizor se aud numai colinde şi tot omu' face shopping. Dacă nu e deja clar, urăsc sărbătorile de iarnă. După ce că e frig şi e (sper să nu, anul ăsta) zăpadă, trebuie să aud / văd peste tot aceleaşi lucruri, pentru că toţi vor să vândă tot ce au. De la hârtie igienică la cristale Swarovski, toate au moşi crăciuni pe ele şi toate se dau la tv pe fondul unor colinde. Deci, e clar: românul consumă cu atât mai mult cu cât e mai sărac. Bă da' proşti mai suntem. N-avem bani să plătim întreţinerea da' cumpărăm un porc întreg că doar o dată e crăciunul. Da, cu literă mică.

M-o pălit revelaţia: oamenii se schimbă (inteligent, nu?) da' nu-şi dau seama sau nu le pasă. Cre'că eu sunt în a doua categorie but I don't give a weasel's fuck.

Câţi oameni încep o frază cu "băi, deci..." sau "da, deci..."?

În fiecare zi înveţi un cuvânt nou. Astăzi: furfurol.

Da, deci vă urez un shopping cât mai plăcut.

Staţi şi ascultaţi katatonici şi cuminţi

2007-12-01T11:22:00.001+02:00

Cum domn'e să faci concert Lake of Tears la Arenele Romane şi Katatonia la sala Preoteasa?! Urmează să vină Tristania să cânte în deschidere la Magica şi atunci le-am văzut pe toate. Lake of Tears ar fi meritat din plin un loc ca Arenele Romane dacă ar fi fost mai mediatizat evenimentul, pe când în condiţii de mediatizare aproape nulă, Katatonia a umplut până la refuz o sală ceva mai mare decât club A (şi e de înţeles de ce).

În deschidere au cântat Abigail şi Subscribe şi aş zice că mai mult m-au impresionat primii, poate şi pentru că se încadrau mai bine în tipicul spectacolului. Subscribe au fost o alegere cam ciudată pentru un show din zona gothic - progressive metal, muzica lor fiind un fel de nu-metal (sau poate metalcore... mă rog) care mie mi se pare (şi e o constatare, nu o răutate gratuită) muzică pentru copii odată emo, care între timp au crescut. Şi ca să fie clar de ce mi se pare o alegere greşită, unul dintre soliştii de la Subscribe a întrebat Do you like FUNKY MUSIC?! pe un public care venise pentru Katatonia şi pentru muzica lor cel puţin întunecată (aflaţi ce înseamnă "Catatonia" şi vă veţi da seama).

Abigail

Wave back at me
Back is turned
If I fail once
Circuit burn
...şi a început Katatonia. În forţă, energici, au păstrat ritmul până la sfârşit, terminând cu Murder, singura piesă cu death vocals a serii. De ce? Prin 1995 Jonas Renkse a fost nevoit să renunţe la acest stil din cauza unor probleme cu vocea şi abia de curand a revenit la el, ieri live şi pe ultimul album After Forever ca guest artist. Sunt curios dacă o revină la acest gen de voce şi pe următorul album Katatonia.

Katatonia

No one can hurt you
It was so easy to see
How fucking good it all could be...
Baietii de la Katatonia s-au simţit foarte bine in faţa publicului român şi s-a văzut. Au făcut show ca nişte profesionişti şi inconvenientele concertului nu au fost în nici un caz din vina lor. Totuşi, unele amănunte importante, cum ar fi sunetul, nu s-au ridicat la înălţimea prestaţiei trupelor. Abigail au avut ghinionul ca, fiind primii, să nu aibă parte de un sunet reglat de la început; acesta a fost ajustat pe parcurs şi abia la Subscribe a fost cât de cât decent, dar până atunci, cel puţin la început, solista de la Abigail abia se auzea. Nici Katatonia nu a avut parte de un sunet foarte bun, tobele auzindu-se prea tare, iar vocea prea încet, dar şi această problemă s-a rezolvat din mers, până la a treia melodie. O altă problemă a fost ventilaţia sălii, ca şi inexistentă: spre sfârşit, în anumite combinaţii de lumini, nu se mai vedeau bine artiştii pe scenă din cauza fumului (şi eu stăteam în faţă).

Jonas Renkse

Five day pain
Closer now than ever
La final am aşteptat sesiunea de autografe, până au venit nişte badigarzi (pe care îi compătimesc că au avut parte de un aşa eveniment de păzit, deşi li s-au dat dopuri pentru urechi!) şi ne-au dat afară.

Note pentru eveniment:

Abigail: 8
Subscribe: 5
Katatonia: 10+
Media pentru formaţii: 7.66

Sunet: 7
Lumini: 9
Sala (spaţiu, ventilaţie etc): 5
Organizare: 9 (bine păzit, s-au adus veceuri ecologice pentru că cele ale clădirii nu funcţionau (?), nu cred că se putea intra fără bilet etc)
Media pentru eveniment: 7.5

Playlist: Consternation, Ghosts of the Sun, Wealth, Sweet Nurse, Deadhouse, Teargas, Right into the Bliss, My Twin, Criminals, Don't Tell a Soul, The Future of Speech, Chrome, For My Demons.
Bis: Soil's Song, Evidence, July, Murder.

Pentru internăucii din voi

2007-11-19T21:15:00.000+02:00

Să vedem ce întâmplări nefericite i-a adus pe unii internăuci la mine pe blog... Căutări pe google care aterizează aici:

toţi cocalarii poartă skate shoes (touché)
apreciezi ceva numai când ai pierdut (this shit is deep, man...)
cum se zice la cal in spaniolă (caballo... fără comentarii că nici nu mai e nevoie)
santiago de compostella (de două ori... whatever)
cugetări vechi (de două ori... şi ne pare rău, până nu se termină astea vechi nu aducem altele noi)
blog massive attack (am scris eu despre aşa ceva...?)
văcuţa paula (de două ori... şi nu voiam să-i fac reclamă...)
când două lucruri sunt simetrice (deci simetria este atunci când dacă te uiţi şi de jos, si de sus, şi de la dreapta, şi de la stânga deci este la fel că când e altfel nu mai e simetric)
cum se ajunge de la gară la aeroport Otopeni (nici despre asta nu ştiu să fi scris...)
paula văcuţa noastră (a voastră este? Vedea-o-aş friptură...)
reclama văcuţa paula (de două ori... încep să mă plictisesc)
paula pudding (de două ori... triştilor!)
imagini din reclama cocolino (aha, îţi plac ursuleţii gingaşi?)
procesul bologna (în sfârşit unul cu preocupări mai nobile)
thunderstorm 2007 (whatever...)
avion reclama tnuva (într-adevăr cei cu reclama erau puţin plecaţi cu avionul)
cugetări profunde (sunt? chiar sunt? dar vai... vă mulţumesc)
vise spania (cred că e cu z, dar cine să ştie aşa detalii?...)
vampirii din europa (or să vă mănânce pe toţi!!)
exemple de reclame (whatever...)
vise cu s (eu visez mai mult ţ)
de văzut în barcelona (whatever...)
cugetări de moarte (the last but not least!)

Internăucilor!

2007-11-11T17:26:00.000+02:00

Pe www.google.ro binevoiţi dumneavoastră să scrieţi cugetări de moarte fără ghilimele şi apăsaţi pe Mă Simt Norocos. Sunt emo. Sunt EMO. sUnT eMo. Nuuuuuu. Sunt emooo00OOo0oooOooo0oo00Oooooooooo... :( :( :(

Linba noastră ioc omoară

2007-11-03T15:49:00.000+02:00

...şi iaca c'est foutu cu comunismul şi veniră academicienii să ne spună cum să scriem acum, ca oameni liberi. Pentru că, evident, un om liber scrie altfel decât unul oprimat. Întâi au decis că scrierea cu î din i în mijlocul cuvântului e greşită şi s-a trecut la scrierea aşa cum o ştim acum, numai că amândouă scrierile sunt, în fapt, la fel de greşite. Sunetul î are origini diferite în cuvinte diferite sau chiar în cadrul aceluiaşi cuvânt, după cum a evoluat limba: de exemplu, în cuvântul "întâi" primul "î" îşi are originea într-un "a" iar al doilea - într-un "e", deci corect ar fi să scriem ântêi şi să citim normal; în cazul cuvântului "câmp" e clar că sunetul "î" nu-şi are originea în "i" şi aşa mai departe. De altfel, cel mai des "î" îşi are originea într-un "e" (vânzător, vânt...) deci oricum ar fi, nici una din scrieri nu e corectă. Prin urmare, fiecare scrie cum apucă sau cum a fost învăţat.
Apoi stătură academicienii vreo 15 ani să se gândească şi au decis că cuvintele (nu e cacofonie, doar sună urât) din limbi străine sunt acceptate şi în scrierea din limba mamă. Bine aţi venit, pick-hammer şi scotch, în limba română. În cadrul aceluiaşi efort comun de gândire profundă au decis că unele cuvinte trebuie scrise întrun cuvânt. Pardon, în niciun caz "întrun" nu este corect, dar nicimultnumaiare.
Citesc o carte editată în 1920 în care, pe aceeaşi pagină, apar ideie şi idee, morţii (genitivul, nu pluralul) şi morţei şi probabil aşa o să citească cineva şi peste 80 de ani o carte de acum, cu brocăr şi broker, sandvici şi sendviş sau bodyguard şi bodigard în aceeaşi frază. Toate formele sunt corecte. De ce? Aşa scrie în DUM. Pardon, în DOOM.

Reclamele din România ne doare

2007-09-26T16:43:00.000+03:00

Ce am mai văzut la TV sau pe stradă şi mi-a plăcut sau nu:

Кириллица в шрифтах; русская клавиатура - стандартная и транслитерационная; настройка программ; Анти- Транслит: виртуальная клавиатура для ситуации "чужой компьютер".... Ford! este printre cele mai reuşite reclame româneşti din ultimii ani. Individul chiar e bulgar, clienţii probabil sunt români, iar imaginea de la sfârşit cuprinde podul Giurgiu - Ruse. Atât că nu ştiu cine a avut ideea - dacă e român, atunci e un exemplu că totuşi se poate.

Cocolino are nişte reclame (toate de când a fost lansat pe piaţă) cu "target" incert. Produsul ar trebui să se adreseze gospodinelor, ursuleţul acela parcă ar vrea să se adreseze copiilor, dar îi reuşeşte cu brio un comportament de popolino. Decât aşa, mai bine îmi spăl rufele cu săpun de casă (care se face din grăsimea puiului adunată în jurul gâtului - ca fapt divers şi neimportant).

Văcuţa Paula şi pudding-ul ei m-au făcut să râd singur în casă o juma' de oră când am văzut reclama pentru prima dată. Nici nu pot să mă gândesc acum la cunoştinţele mele cu acest nume că îmi răsare în minte reclama. Ea e făcută pentru copii şi îşi atinge scopul, până la un anumit punct. Cineva a pierdut însă din vedere că există copii cu numele acesta. Paula va mai cumpăra pudding de la văcuţa Paula după ce Ionel a râs de ea la şcoală toată ziua că e văcuţă? Nu. Îşi va cumpăra Danette. Totuşi, reclame pentru copii bune sunt cele la cerealele Nesquick (Cini Minis, Chocapic etc), dar care nu sunt made in Romania...

Parcă Tymbark avea într-o vreme o reclamă care spunea ceva de 100% gius de portocale, pe tv, respectiv 100% (citiţi pe româneşte, vă rog) juice de portocale, pe afiş. Dacă e de portocale atunci e bine, se fac lucruri bune din portocale (ştiaţi că o coajă de portocală cu nişte cuişoare - condimentul - înfipte în ea ţine la distanţă moliile?), dar încă nu am aflat ce-i ăla gius... sau juice...
Şi acum deviez puţin înspre politic, dar trebuie... Următoarele alegeri sper să fie uninominale ca să îl aleg pe Pruteanu. Nu îi cer reforme în învăţământ sau în cultură, vreau doar să-şi impună legea care îi poartă numele (aceea care spunea că orice tip de anunţ, audio sau vizual, trebuie să fie în limba română). Aşa se întâmplă acum, când n-avem legea Pruteanu dar cică avem facultate care licenţiază studenţi în "advertising"... Decât o panaramă universitară cu diplomă în advertising, prefer un inginer metalurgist; sunt convins că ar face o reclamă mai de bun simţ. Chiar şi la absorbante.

Tnuva încă nu am aflat ce e, dar bănuiesc că e ceva cu brânză. Ce m-a condus la această concluzie? Reclama lor cu acel nou născut ţinut la pieptul unor ochi mari. V-aţi prins?

Gheorghe din Vetiş are două vaci şi trei porci. Este bogat în satul său. S-a gândit să se facă întreprinzător, aşa că şi-a deschis o fabrică de mezeluri, iar de aici încolo ce urmează este demn de dadaism. Gheorghe şi-a luat nişte dube pe măsură ce afacerea s-a extins, pentru a-şi transporta marfa în ţară. Ca să se facă cunoscut, Gheorghe apelează la cea mai ieftină metodă de publicitate - îşi scrie numele produselor si datele de contact pe dube. Astfel s-au născut furgonetele care transportă mezeluri tip Transcrenguţa. Mai mult, a venit UE peste Gheorghe şi i-a zis să scrie pe produse conţinutul. Astfel am aflat de emulsia de şorici.

Poftă bună!

Lake of Tears & Rage, live in Bucharest

2007-09-11T13:17:00.000+03:00

Text iniţial scris aici, nu traduc pentru că ştiţi şi voi engleză.

This was the second Lake of Tears concert for me, but the first time I got to see Rage live, and knowing that Rage is not really in my area of interest, I have to admit I was kind of reluctant towards this show. First of all, this event was far better organized than the Placebo one (which took place at the same venue, last year), though I did not understand why I was not allowed to have an umbrella with me, while others were. It's just a minor detail anyway, passing on. The opening act was Thunderstorm, a Romanian power metal band, as they said. It appeared that they were just an homage band to Iris and Cargo, they did not impress me at all, especially that it seemed like the vocalist was not at his best. It felt awkward seeing him on stage. Then Rage came and though I'm not a big fan of power metal, I liked their performance. Maybe it could have been even better if it were shorter, but alas, Lake of Tears' performance was at least as long, if not even longer. What I truly liked about Rage was their connection with the public, they really enjoyed playing and on stage they showed that they were professionals. After a short break, Lake of Tears started. They seemed really happy to be here again, and Daniel's "Buna seara, Bucuresti" (Good evening, Bucharest - in Romanian) was surprising, catchy and it truly pleased the public. Their setlist was long and varied, featuring tracks from every album besides Greater Art. I would have liked to hear "Greater Art" (the track), for instance, not to mention that that is not a bad album. Indeed they had a slow and bumpy debut, but I wouldn't ignore their first release in a live show, not to mention that at this rate, "Greater Art" will soon be forgotten. I also would have liked to hear "Planet of the Penguins", "Waiting Counting" or maybe "Head on Phantom" from their latest album. I recently found out that Lake of Tears does have a keyboardist, but surprisingly he is not used in live shows, only just in the studio. I find this quite odd, tracks like "Hold on Tight" (my personal favorite from the band!) or "Forever Autumn" would sound terrific live, with a keyboard and not a recorded negative. Overall the show was good, the venue was a little big for it and the sound was a little more than "ok". Though all the bands showed technical proficiency, there were some problems that were the fault of the organizer: The stage's cover was leaking right in the middle, and during Rage's performance it rained quite much; luckily, the band's members gentlemanly avoided the spot, not saying a word. While Lake of Tears were on stage, there were some sound problems that happened twice. Right at the beginning Daniel's voice was too low, but this was fixed quickly; towards the end of the show, Magnus' guitar was either on 'mute', either it was extremely distorted, and it was fixed only after about three minutes. Nonetheless these problems did not affect the continuity of the show and I would say that they were minor. Overall it was a good show, not better than the first Lake of Tears performance in Romania but still a 'must-see' for all power metal and / or gothic metal fans around.

Antitrend II

2007-09-07T23:30:00.000+03:00

...doar o scriitură cu pretenţii de analiză psiho-socio-kulturală* 100% subiectivă, oarecum metaforică şi... atât.

De multe ori, manifestarea excesivă a unei stări este o formă care îmbracă un fond total opus, care se vrea voit ascuns de ochi străini. Câteva asemenea manifestări sunt comune unui grup mai larg de persoane, mai uşor de studiat întreg decât individual. De exemplu, fie următoarele trasături comune şi des întâlnite în comunităţi virtuale sau nu, dar cu pretenţii (acum, consider deviantART ca un etalon, dar şi comunitatea de bloggeri români este un bun exemplu): alias (nickname / username / poreclă) format din asocieri inedite de cuvinte (mai des) sau un singur cuvânt inedit (mai rar) cu intenţia de a atrage atenţia (şi anume: portocala_din_nori, lamaie, zambet_in_floare etc), aparenţă vaporoasă, poze color dar filtrate cu sepia sau galben, nori, câmpuri cu maci, Depeche Mode, Massive Attack, Hooverphonic şi chillout în general, fântâna de la Universitate şi nu ieşirea de metrou de la TNB, multe fete şi puţini băieţi, aer boem, forţat când nu este natural, Arhitectura şi nu Limbile Straine, uneori ASE. Fie el grupul fetelor boeme, caracterizat adesea de superioritate, pentru a ascunde o lipsă cronică de atenţie primită. Medie de vârstă: 21-22 de ani, majoritatea studente şi, lucru curios, majoritatea zodii de aer. Nu foarte numeroase. Altul: alias care să denote, în general, o suferinţă veche care durează, uneori alias-ul propriu-zis este încadrat între două combinaţii simetrice de "x"-uri mari sau mici (exemplu: sad_angel, xXxfallenxXx etc), încruntaţi, abuz de machiaj (nu întotdeauna numai la fete), ochelari cu rame groase, My Chemical Romance, Marilyn Manson, Cradle of Filth şi alte formaţii în general purtând titulatura (onorabilă) de christian rock sau (neonorabilă) de emo (emotive punk), dungi, roz + negru, converşi sau skate shoes şi nu altceva, ieşirea de metrou de la TNB şi nu fântâna de la Universitate, aparenţă generală de om asuprit, mai rău ca un iobag de boierul său. Acesta este grupul emo, în care toată lumea este tristă pentru că nu e nimic bun în această viaţă care oricum nu merită trăită (sau pentru că la 8 trebuie să fie acasă şi la 10 în pat, fără net, care e disponibil numai în weekend, atunci când orice altceva merge prea bine). Medie de vârstă: 15-16 ani, majoritatea elevi la licee de mâna a doua. Mulţi. Altul: alias care sugerează o înaltă distincţie socială şi / sau un recunoscut renume de Casanova, respectiv de panaramă (florin_fermecatoru69, yo_bashtanu007, sweety_marinela_4u etc), sclipici, haine mulate de culoare deschisă, uneori, roz, combinaţii excentrice cum ar fi pantaloni sport scurţi peste genunchi, maieu alb mulat, ciorapi albi şi pantofi negri, lucioşi şi cu cioc lung, Florin Salam, Nicolae Guţă, Adrian Minune (că are şi el o vârstă acum) şi în general manele, manele-core şi emo-manele**, Gara de Nord şi nu Universitatea, aparenţă generală de şmecher, superior oricui se află pe aceeaşi stradă cu el tocmai pentru că îşi cunoaşte limitele dar nu le-ar recunoaşte nici torturat. Vajnic reprezentant al grupului cocalarilor. Medie de vârstă: 25-26 de ani. Îngrijorător de mulţi.
Grupurile de mai sus reprezintă fiecare un trend. Nu e grav să fii într-un anumit trend, ci să fii în afara oricăruia. Cică. Grupul bloggerilor antitrend salută cu căldură grupurile de mai sus.
______________
*) Cultură, Culturi - Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. (conform www.dexonline.ro)
cultură, culturi - Totalitatea obiceiurilor, credinţelor populare şi a tuturor elementelor care particularizează un popor de un altul. Exemplu: 13 şi pisica neagră nu sunt componente culturale româneşti pentru că sunt internaţionale, în schimb credinţa că usturoiul alungă vampirii este o componentă de cultură (cu "c" mic) românească.
kultură, kulturi - Totalitatea manifestărilor culturale urbane prin mijloace neconvenţionale (de exemplu, graffitti) care presupune şi gruparea persoanelor în funcţie de interese, fiecare grup având un specific bine determinat (printre altele, prin muzică şi stil vestimantar).
**)manele-core - subgen de manea care presupune şi îmbinarea altor genuri - house, hip-hop - dându-i un sound mai heavy.
emo-manele - subgen de manea mai lentă şi focalizată pe trăiri sufleteşti intense (spre deosebire de maneaua clasică, orientată mai mult spre problematica statutului social de mare barosan în continuă luptă cu duşmanii, întotdeauna mai săraci şi mai trişti).

Antitrend

2007-09-03T12:03:00.000+03:00

Să-mi fie cu iertare dacă jignesc pe cineva şi nici antireclamă nu vreau să fac. Blogul a devenit un trend, ba poate că pentru unii o necesitate (precum telefonul mobil de la vârsta de 10 ani), aşa că au început să apară pe toate gardurile o mulţime de bloguri mai rău ca ciupercile după ploaie. Evident, eu critic sistemul din interiorul lui, ca tot românu` răsculat (pardon) şi ne-trendy. Voi da şi exemple, nu-mi săriţi în cap prea rău. De fapt, am o problemă cu nişte grupuri de oameni care mă reprezintă fără să mă fi întrebat şi pe mine la început. E genul de problemă existenţială a stelistului care nu vrea să fie reprezentat de Gigi Becali, noroc că de asta am scăpat, nefiind stelist (a fost doar un exemplu). Revenind, ca un fost vianist care sunt şi care ştie să conjuge verbul care este, scuzaţi deviaţia, dau nas în nas cu blogul vianistului fericit, care de la început a ridicat câteva probleme:

de ce un vianist, în general, trebuie să fie reprezentat la nivel de comunitate de bloggeri de un nufăr cu miere? Cum este un nufăr cu miere? Nuferii se mănâncă? Mierea pluteşte?
de ce, un vianist, în general, trebuie să fie fericit? Unde sunt vianiştii emo? Unde sunt vianiştii goth? Unde sunt vianiştii care suferă de sine?
de ce un elev al Colegiului Naţional de Informatică Tudor Vianu, a.k.a. vianist, trebuie neapărat să aibă un blog al lui, dacă nu direct, atunci indirect? Vine trendul ca valul şi îmi ia calul, zău.
doamna Moraru (ilustra cârmace a CNITV pentru ne(re)cunoscători, dumnezeul blond pentru cârcotaşi şi the lady downstairs pentru cine cunoaşte) ştie de blog?

Şi încă o dată am mai bifat încă un blog cu o listă indentată inclusă. E o mică plăcere a mea. Şi nu uitaţi, dragii mei, vine încălzirea globală şi trebuie să luăm măsuri. Ne relaxăm, gândim problema, că doar nu suntem animale. Concluzia e una singură şi aproape că vine de la sine: dacă nu se mai vede, nu înseamnă că n-a fost niciodată (sic!). Hai sictir că nu vreau să mă joc de-a v-aţi ascuns cu voi.

Spania - fotoblog

2007-07-28T18:52:00.001+03:00

După ce aţi citit aici despre Sfântul Iacob şi aici despre excursia în Spania, urmează un şir cam lung de poze, cu ceva comentarii (nu prea multe). Ordinea nu e întâmplătoare.

Nişte băieţi s-au supărat pe grupul G8, aşa că au pus de miting în Piaţa Vigo...

...deoarece G8 a adoptat Procesul Bologna...

...care presupune universitate pe bani...

...deci sărăcie, căreia i-au dedicat un blog.

În altă ordine de idei, a venit 25 iulie, ziua Sfântului Iacob. Catedrala lui din Santiago...

...a devenit simbolul creştinilor care au pactizat cu arabii, asa că este arsă, simbolic...

...întâi intrarea principală, apoi în întregime.

Apoi au fost proiectate pe faţada ei toate ţările din care au venit pelerini...

...iar la final, petrecerea.

Pentru că suntem în temă, iată catedrala La Sagrada Familia din Barcelona, faţa veche (are şi una nouă, nu ştiu care e faţa şi care e spatele, pentru că sunt la fel de impozante).

La Sagrada Familia: detaliu (faţa veche).

La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).

La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).

La Sagrada Familia: detaliu (faţa nouă).

Tot în Barcelona, tot opera lui Gaudí: Parcul Güell (scările).

Parcul Güell (sub terasă).

Mediterana, Barcelona şi intrarea în Parcul Güell (vedere de pe terasă).

La final, un alt oraş care mi-a plăcut foarte mult: A Coruña (poza e şi pe deviantART).

Fin.

Spania - jurnal de bord

2007-07-26T13:18:00.000+03:00

Înainte de toate, sunt necesare câteva lămuriri despre zona în care mă aflu: se numeşte Galicia, este autonomă, limbile oficiale sunt castellano (spaniola literară) şi gallego (dialectul regiunii, o limbă care aduce cu portugheza şi italiana). Prin zonă (nordul Spaniei, mai exact) se mai vorbesc euskara (în Ţara Bascilor, limbă, se pare, de origine germanică) şi català (În Cataluña). Capitala Galiciei este Santiago de Compostela, un oraş cam ca Braşovul nostru.

Căpşunarul şi căpşuna

Dimineaţa în România. Aeroportul din Otopeni este plin de şmecheraşi cu figură de recoltatori de căpşuni. S-au ajuns - circulă acum cu avionul, autocarele nu mai sunt demult de nasul lor. fac gălăgie în stilul manelist de la noi. Se strigă unul pe altul ca pe câmp şi sunt proşti. În avion au fost cuminţi, iar în Barcelona le-am pierdut urma de cum au pus piciorul pe pământ (spaniol). Despre Barcelona nu pot spune decât că este o destinaţie pur şi simplu orgasmică. Nu am apucat să văd decât Sagrada Familia, Parque Güell şi Plaza Cataluña, având seara alt avion, cel spre Santiago. Am dat peste panarame române, ţigani şi chiar o babă care cerşea la intrarea în Sagrada Familia (hun hayudo, por favor). În oraş transportul în comun are nişte preţuri cosmice (4 € biletul) , aşa că taxiul a fost de bază (şi e chiar ieftin). Am ajuns înapoi în aeroport şi am constatat că spaniolii au:

Coca Cola mai bună ca noi
bomboane M&M mai proaste ca noi
apă minerală cu gust de apă bucureşteană de robinet.

Bolonha é precariedade!!!

Santiago de Compostela mai este, pe lângă (probabil) cel mai important loc de pelerinaj din Europa, şi unul dintre cele mai mari centre universitare spaniole. Studentul român când a auzit că procesul Bologna presupune reducerea cu un an a studiilor superioare, a zis: Super tare frate, şcoală mai puţină!, iar cel spaniol a primit vestea cam sceptic. Studentul român când a auzit că procesul Bologna presupune eliminarea locurilor de la buget indiferent dacă universitatea este de stat sau particulară, a zis: Nu-i nimic, măcar facem şcoală mai puţină, iar cel spaniol a zis, în gallego: Bolonha é precariedade!!! (Bologna ne aduce în sapă de lemn). Nu mai e nevoie de nici o concluzie.
Cât despre sărbătoarea Sfântului Iacob (mai multe despre el citiţi mai la vale, în blogul trecut), a fost într-adevăr organizată impecabil. Totul constă în arderea simbolică a catedralei (prin artificii aşezate pe faţadă şi controlate atent, bineînţeles) deoarece aceasta ar fi devenit, într-un timp, un simbol al creştinilor care au făcut pace cu arabii, spre deosebire de creştinii caare luptau împotriva acestora. Or să apară şi poze când mă voi întoarce in ţară, orice descriere ar fi inutilă.

Sărăcia regelui, bucuria chinezului

Cel mai mare oraş din regiune este A Coruña, probabil şi cel mai mare port spaniol la Atlantic. Se zice că în vechime, un rege de-al lor cam fără bani a cerut consilului din A Coruña bani pentru a ajunge în Austria, la logodnica sa cu care urma să se căsătorească. Consiliul i-a dat bani, iar el, ca răsplată, a decis ca tot aurul şi argintul din coloniile spaniole să intre în ţară prin acel port. Prin urmare oraşul s-a dezvoltat foarte mult şi a devenit una din principalele atracţii turistice din nordul Spaniei, probabil după Barcelona. Este plin de chinezi mici şi galbeni şi cu trei aparate foto de unică folosinţă la gât, absolut încântaţi de ceea ce văd. Regele a fost sărac, trăiască regele...

Aici ciobanii mănâncă peşte...

Nu că ar fi mulţi ciobani, dar este clar că peştele este mai mâncat aici decât la noi în deltă... Aici se mai mănâncă, cu mare poftă, şi raci (!!!) şi caracatiţe. Sincer să fiu, o tentaculă de caracatiţă gătită seamănă cu un furtun tocat şi fiert bine. N-am încercat şi am impresia că n-am pierdut nimic. Să le trăiască vacile, că par mai bune ca ale noastre...

Nesuferitul Iacob care discriminează

2007-07-24T13:35:00.000+03:00

Toţi îl ştim pe badea Ion care nu discriminează: l-ar salva de la înec pe negru, deoarece sigur nu e ungur. În aceeaşi situaţie este pus acum Sfântul Iacob de la Compostela, supranumit Santiago matamoros (Sfândul Iacob cel care omoară arabi) încă din vechime. Pe la anul 1070 a început construcţia catedralei din Santiago de Compostela (aceasta fiind şi denumirea localităţii), unde acum se află moaştele sfântului, aceasta având, pe laturi, mai multe capele dedicate fiecare unui sfânt. Cea a lui Iacob are în centru o statuie care îl înfăţişează pe acesta cu sabia în mână, precum Sfântul Gheorghe, doar că sub cal nu este un balaur, ci o grămadă de arabi, capete de arabi, diverse părţi din arabi etc. Acum câţiva ani a început o amplă campanie împotriva discriminării, care a ajuns, într-un final, să-l discrimineze pe Sfântul Iacob. Având un astfel pretext, arabii au cerut insistent să fie scoasă statuia din catedrală. Soluţia de compromis (pentru că, evident, nimeni nu ar fi vrut să ascundă o statuie din 1070) a fost să o înconjoare cu flori, astfel încât să nu se mai vadă arabii omorâţi de Iacob, ci doar Sfântul călare pe cal. Chiar şi cu flori în jurul statuii, avem acum de-a face cu un caz de falsificare a istoriei: cum arabii au dominat Peninsula Iberică multă vreme, Iacob a fost un simbol al luptei pentru creştinătate, legenda spunând că s-a arătat armatei creştine şi a condus-o spre victorie în faţa maurilor, chiar dacă pentru arabi este un personaj nesuferit, ca un fel de Ştefan cel Mare pentru turci. Drept răsplată i-au ridicat o catedrală, el fiind considerat un erou al luptei împotriva păgânilor, doar că acum a rămas eroul fără scopul luptei - i-au ascuns arabii. Se pare că motivul din spatele acestei decizii este faptul că trupele spaniole din Irak au cusută pe uniforme tocmai figura lui Santiago. Care omoară arabi. Şi care, înainte de a-i omorî, i-a supărat bine. Competenţa e o limbă străină nu numai pentru oficialii români...

In the early morning light...

2007-07-14T12:02:00.001+03:00

Pentru că uităm să ne mai pese, uităm de cei de care ar trebui să ne pese, pentru că uităm de toţi atunci când nu ne mai sunt de folos cumva, pentru că promitem multe şi facem puţine (măcar am fi nişte buni politicieni), ar fi cazul să ne întoarcem la sine chiar numai pentru a vedea că singur nu poate face nimic, deşi credem că n-avem nevoie de nimeni. Pentru că nu ştii să apreciezi ceva decât atunci când nu mai e, iar când realizezi ce ai pierdut eşti prea fudul ca să mai faci ceva, învaţă-ţi ego-ul să îşi ceară iertare, pentru că nu îi cad gradele. Poţi chiar să porţi epoleţi, să ştie lumea cât eşti de important. Un îmi pare rău nu ţi-i dă jos. Pentru că sensibilitatea şi conştiinţa îţi sunt paralele şi nu te ţii de cuvânt atunci când nu mai ai ceva de câştigat din asta, ar fi bine să afli ce îţi doreşti cu adevărat, s-ar putea să depindă tocmai de cum eşti tu. Şi e rău, azi nimeni nu se uită înapoi şi primeşti totul pe măsura faptelor tale. Şi e păcat, că nu te alegi cu mare lucru. Puţină atenţie nu strică, s-ar putea să descoperi că în urma ta, pe unde treci, nu mai rămâne nimic. Aşa, ca în urma tătarilor, acum 700 de ani. Norocul tău că nimic nu e definitiv, când încă îţi mai pasă de ceea ce faci. Totuşi, cine a zis că dacă doi îţi spun că eşti beat mai bine te culci, a avut dreptate: când ceva merge prost de prea multe ori, nu pot fi mereu de vină alţii... sau ceilalţi. Nu, nu e de la ei. Şi nu mă lăsa pe jos, că ştii că îmi place să merg cu trenul.

And in the early morning light
After a silent peaceful night
You took my heart away...

You still have it, it's in your coffee. You can keep it, It's useless without you anyway. And Linux Ubuntu is here to stay.

Misterul Educaţiei şi Cercetării

2007-07-02T19:49:00.000+03:00

Într-o minunată zi de duminică, ilustra bunică la care locuiesc în ilustrul oraş Sibiu hotărăşte că trebuie vopsite geamurile şi schimbate plasele de ţânţari. Plec după materiale oarecum resemnat că va trebui să merg la un magazin mare de construcţii, cum magazinele din cartier sunt închise în sfânta zi de duminică. Pe stradă observ, fără să vreau, că oraşul este cam pustiu şi mă întreb de ce. E puţină lume pe stradă şi totul pare părăsit. O dată cu autobuzul vine şi răspunsul la întrebarea mea: toată populaţia oraşului este în acel autobuz. Şi unde încap două sute de mii de oameni, mai încape încă unul, aşa că mă sui. Deşi plin de muncitorese greţoase, grase şi cu păr pe mâini, autobuzul este chiar interesant: îmbrăcat într-o reclamă la nu-ştiu-ce-adeziv-pentru-faianţă, pe el vieţuieşte un individ care face un thumbs up, în semn de buna calitate a produsului la care face reclamă. Un călător supraîncălzit deschide un geam, decapitându-l pe săracul om care făcea un ban cinstit dintr-o reclamă. Cu toate acestea, tipul nu îşi pierde definitiv capul - printr-o mişcare de geamuri, în locul căpăţânii ajunge o jumătate de sac de nu-ştiu-ce-adeziv-pentru-faianţă. E bine. Omul este în continuare mulţumit de produsul pe care îl prezintă, capul lui continuă să zâmbească lângă corp şi lângă capul de împrumut, iar nenea încă mai arată thumbs up. Poate la toamnă bunica vrea să-şi schimbe faianţa...

Şi altele din lume luate:

Eu cu umbrelă roz şi tricou cu Dream Theater.
Închiriez cameră la două fete. Strada Margaretelor nr. 14. Pupă colţ. Am pupat colţul, dar degeaba. Discriminare!
Omul de pe semnul Trecere de pietoni este ori bărbat (are pantofi şi pălărie), ori doar o "schiţă de om". Discriminare din nou!
Servus. Information technologies and solutions. Să trăieşti!
Senzaţional! Marin Preda trăieşte şi este şofer de troleibuz în Sibiu! Conform ecusonului, domnul Preda Marin, care chiar seamănă cu Marin Preda (minus ochelari, plus o pălărie de pescar), m-a adus azi acasă.
Populaţia de emonauţi băştinaşi este incredibil de mare. În principiu, Sibiul are renume de oraş de metalişti, dar ăştia mici au înţeles complet greşit mişcarea rock şi punk. Săracii...
Apropo de metalişti: un măcelar avea tricou cu Metallica, iar o altă măcelărie se numeşte Vama Veche. E bine, tradiţia totuşi se păstrează.
Nu există nici o legătură între titlul şi conţinutul blogului. V-am păcălit.

Despre advertising şi alte limbi din orientul îndepărtat

2007-06-27T20:53:00.000+03:00

Prima observaţie din domeniu, de cum am ajuns în Sibiu, a fost reclama la Romantica TV pe un autobuz. Era şi faţa lui Teo acolo, aproape de roată şi cu puţin mai mică decât aceasta. Să fi fost vreo aluzie la vremuri de demult sau doar o coincidenţă nefericită? Să ai capul cât o roată de autobuz e lucru mare... foarte mare.
A doua remarcă este legată de reclamele la un magazin gen Brico Store, şi anume Baumax-x. E plin oraşul de ele, dar nicăieri nu scrie unde se găseşte acest minunat magazin.
Din aceeaşi categorie cu prima chestiune mai este şi reclama la o agenţie imobiliară. În partea de jos a autobuzului este partea de sus din faţa unei tipe, în aşa fel încât ochii îi sunt roţile. A întrecut-o pe Teo! La mai mare! Am auzit să ai sifoane la ochi, dar nu anvelope. Şi tot nu am înţeles legătura dintre tipă şi imobiliare.
Din categoria la noi ca la nimeni: Pe o şosea era blocat traficul pe o bandă deoarece nişte neni nu puteau pune o reclamă pe stâlp având scara pe trotuar. Cu ocazia asta am stat într-un autobuz cam o oră. Călătorii erau pensionari care preferă să moară de cald decât de puţin curent. Punct.

Şi alte întâmplări made in Sibiu™:

Cine urăşte tramvaiul 41 din Bucureşti, să nu vină în Sibiu. Autobuzul omonim de aici e la fel.
Aici pensionarii fac piaţa la ora 12. La 40 de grade.
Aici am văzut pe un stâlp două semne de circulaţie: accesul interzis şi începutul zonei în care staţionarea este interzisă. Pe acelaşi stâlp.
Aici lumea stă în staţie aşteptând autobuzul, deşi la 50 m de staţie strada este închisă pentru lucrări.
Aici cartierul cel mai jos (şi cel mai inundat la ploi mari) se numeşte Broscărie.
Net cafe-ul în care mă aflu este populat cu plozi de 7 ani care joacă CS. Mai ştiţi ce le-am urat pokemonilor din tramvaiul 20? Şi ăstora le doresc la fel. Dar mai lent. Şi mai dureros.
Scriu un cuvânt pe 10 secunde şi asta pe banii mei. Probabil în tastaturile de aici s-ar putea descoperi noi specii de reptile.
Monitorul la care mă aflu s-a gândit că roşul este o culoare care predispune la nervi (e posibil, împreună cu tastatura), aşa că a înlocuit-o cu negru (sau gri, după nuanţă) peste tot unde apare. Bun băiat...
Îmi pare rău că nu am făcut următoarea poză: pe stradă, utilajele părăsite şi traficul aproape blocat. La umbra a doi copaci dintr-un spaţiu verde apropiat, vreo 6 sau 7 muncitori toţi întinşi la umbră şi perfect aliniaţi. Ca să vezi disciplina... Little soldiers in a row.
Apropo: în autobuzul 20 din Sibiu or fi pokemoni?... M-aş duce mâine să verific, dar e un preorăşenesc cu maşini de pe vremea bunicii şi mă gândesc că dau peste ţărani.
Sunt ameţit, nu pot să gândesc şi mă doare capul. Dar nu-l tai, că arăt bine. Şi cu asta v-am pupat.

Tiamat - Do You Dream Of Me?

2007-06-17T14:50:00.001+03:00

De la Eugen Erhan, creatorul lui Fredo şi Pidjin, avem acum un videoclip dincolo de cuvinte, pentru o melodie pe măsură: Tiamat - Do You Dream of me?

Pe site-ul lui Eugen găsiţi şi fişierul original (în format quicktime *.MOV) care are o calitate audio-video mult mai bună... sau mi-l puteţi cere mie ;)

Al pustiului

2007-06-05T17:01:00.003+03:00

Prin sudul ţării e un sat egal depărtat de orice formă de civilizaţie urbană - se află la 50 de kilometri de Giurgiu, tot atâţia faţă de Alexandria şi tot atâţia faţă de Bucureşti. Deşi distanţa nu e mare, se cunoaşte că satul este chiar în mijlocul pustiului. Puţină lume a mai rămas acolo, trăind în afara timpului tocmai datorită civilizaţiei. Nimeni nu mai iese din sat dacă găseşte tot ce vrea la magazin şi chiar dacă există acum radio şi televizor, peste sat pluteşte un aer de timp stătut, pentru că, deşi un om îşi duce viaţa sa fără să fie complet rupt de lume, comunitatea a rămas de mult în loc.
De altfel, acolo totul pare că stă în picioare numai datorită unei minuni, care s-a şi întâmplat acum câţiva ani: o icoană din biserică a plâns, vestea s-a dus repede şi satul a devenit un mic loc de pelerinaj. Cu câteva donaţii mai mari sau mai mici, biserica s-a renovat, e nouă şi impunătoare, domnind peste un sat mort. În acea vreme multe spirite au reînviat în sat, unele cu folos şi altele degeaba, pentru ca totul să se liniştească treptat şi să ajungă iar în starea de dinainte. Excepţie fac duminicile când se adună mai multe maşini în faţa bisericii - semn că au venit credincioşii fideli icoanei de prin împrejurimi; în rest, totul e mort.
Pe şosea, la intrarea în sat, păzeşte cuminte fostul CAP, precum un câine bătrân şi bolnav căruia de mult nu-i mai pasă de cine îi trece prin faţă. Sentimentul pustiului nu s-a aşezat niciodată mai bine peste o aşezare încă locuită: în casele celor plecaţi au apărut cucuvele care îi veghează pe cei rămaşi şi aşteaptă parcă să-i îngroape şi să le ia şi lor locul. Vântul bate în duşmănie, răscolind degeaba aerul stătut ca o băltoacă, iar clopotele bisericii bat dement încercând disperate să însufleţească ceva ce a murit de mult... în van. Indiferenţa stăpâneşte tot, cei rămaşi îşi duc micile existenţe discret, parcă nu vor să deranjeze pe cineva. Totul s-a întâmplat şi încă se întâmplă sub ochii nepăsători ai lui Tarzan. E bătrân, adus de spate, ştirb şi ars de soare de la munca câmpului pe care încă o mai face - singur. Îşi duce neînsemnata viaţă între cerul perfect albastru şi greu, ce parcă stă să cadă peste sat, şi pământul ars, brăzdat de o vale seacă ce nici ea nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.

Un alt fel de Mr. Bean

2007-06-05T16:58:00.001+03:00

Mă obişnuisem să-l văd pe Rowan Atkinson prostindu-se mult şi vorbind puţin. Acum văd nu numai că este un mare actor, dar şi că este foarte inspirat. Enjoy :)

Oameni

2007-06-02T19:04:00.000+03:00

Modul egoist este dat mic (din păcate închis nu cred că o să apuc să-l văd vreodată) aşa că e cazul să mai apară şi câte un post cel puţin semi gândit, cu draci şi frustrări lăsate la poartă (vezi să nu... se pare că-s mult prea plin de mine - şi lumea mi-a spus-o - ca să reuşesc cu adevărat), şi anume un post despre oameni - creaturile alea uneori simpatice şi alteori nesuferite care te înconjoară vrei nu vrei şi de multe ori fără să îi poţi alege (şi te alegi în jurul tău numai cu ăia nesuferiţi, e o consecinţă directă la legea lui Murphy).
Şi acum, problema: ştiţi vorba aia, proşti da` mulţi... Partea ei tristă e că e bine aşa, pentru că se poate mult mai rău. Exerciţiu de imaginaţie: e sâmbătă la prânz, ora la care se întorc de la plimbare copiii şi bunicii, aţi dat examen, vă întoarceţi acasă cu nota mare luată dar plini de sictir fără vreun motiv anume (sau nedemn de afişat pe blog), sunteţi într-un autobuz supraaglomerat dar staţi jos, pe partea cu soarele şi cu spatele la direcţia de mers (numai bine să vedeţi ce e înăuntru şi nu în afara maşinii) când într-una din acele staţii în care în autobuzul deja burduşit se mai suie cel puţin încă pe atâţia oameni (poate fi util la vreo lecţie de fizică: o masă de oameni este, precum o masă de aer, compresibilă - s-a dovedit experimental) se suie o familie interesantă: o mamă cu două fiice. Una din ele era clar fiica, dar între mamă şi cealaltă fată nu se poate face prea sigur diferenţa... desigur, am bănuit eu cam care e mama, şi la ea mă voi referi mai la vale. Am zis că e bine proşti da` mulţi pentru că e uşor de imaginat cum ar arăta debili da` mulţi: o lume dementă la propriu, un vis urât din care speri să te trezeşti la un moment dat... În fine, familia arăta cam aşa: mama gângavă, cu ochelari sparţi şi faţă de cal, e o minune că fata ei (cea evident fiică) a învăţat să (oarecum) vorbească. Cealaltă fiinţă e mică şi grasă cu ochii holbaţi şi nu scoate nici un cuvânt. După trăsături îi dai cam aceeaşi vârstă ca a mamei. Fiica (evidentă) are trei baloane şi dă cu ele în capul călătorilor, pare normală. Cealaltă îl calcă pe domnul de lângă mine, îngână un mă şcujaci, apoi coboară împreună cu ai ei.
Ai cui or fi ăştia şi cu ce or fi greşit pe lumea asta să stea tunaţi şi adunaţi într-o familie... E trist şi nu vreau să mă gândesc, dar ajung să cred că prostia nu-i un păcat şi poate fi îndreptată. Nu vă mai plângeţi că lumea e proastă pentru că se poate mult mai rău...

Luna întunecată

2007-05-22T23:38:00.001+03:00

Să nu te mai văd vreodată şi o dată cu mine şi restul lumii... să fie vid în jurul tău, piază rea, să nu mai ai ce strica pe unde treci. Să mergi pe drum şi oamenii să te hulească şi să n-ai un loc al tău. Să fugi din casă în casă cerând ajutor şi să nu primeşti nimic. Să fii doar tu cu tine, mereu prieteni dar şi duşmani, căci numai tu fără tine îţi vei găsi un cămin al tău. Apa să te omoare şi din foc să reînvii doar ca să te vezi murind încă o dată, iar atunci când nu va mai rămâne nimic din tine, să te întorci de unde ai plecat şi să redevii iar tu. Să nu te mai văd...

De pomană

2007-05-19T20:55:00.000+03:00

Afară plouă şi miroase a tămâie, înăuntru lumea votează şi peste tot pluteşte o atmosferă politică... ploaia e politică, slujba de pomenire e politică, ăla care a înglobat un stâlp în maşina proprie este politic. Groapa de pe Mihai Bravu este politică, iar şoferul maşinii din faţă seamănă cu Băse. Popa tânăr care citeşte pomelnicele seamănă cu Geoană, iar cel bătrân care asistă doar cu câte un Doamne miluieşte parcă e Iliescu. În cimitir e lume puţină... iar pomenirea lor să fie veşnică, dar numai pe vreme frumoasă, se pare.
Trecând peste faptul că acesta este doar un alt blog despre un parastas, se pare că deja a devenit subiectul meu favorit, trebuie să recunosc că ultima dată coliva a fost mai bună.
Până şi pomana este politică, acum de când Gigi Bec. este şi el politic. Slujba se termină, acum este momentul când puţinii milogi (vreme proastă, deh...) încearcă să ia cât mai mult de la mulţimea de Gigii în miniatură. Şi cum toată lumea merită o a doua şansă, repriza a doua urmează când Gigiii se întorc de la morminte, cu popa plătit şi pomana făcută, misiunea îndeplinită şi o cu mare satisfacţie sufletească faţă de obiectivul îndeplinit. Normal, în aşa condiţii, pomana este pe măsură.
Surpriza cea mare vine la un alt cimitir, unde Gigiu fruntaş este un Vadim. Un Vadim foarte autentic de altfel, care ţine în braţe un căţel şi vorbeşte cu groparii. De politică. Nimeni n-ar fi gândit că se poate face campanie electorală cu un căţel ca material de propagandă şi cu gropari drept target primar.
În ceea ce priveşte partidul, nu vreau decât să-l văd pe Vadim într-o solemnă procesiune printre morminte, cu toţi membrii de partid ţinându-se de mână, privind în jos şi cântând Veşnica pomenire în jurul unei pălării cu voturi straşnic păzită de un pui de maidanez. Votul să fie primit şi să fie de sufletul mortului, că mare pomană ţi-ai făcut cu mine, politicianul lui Dumnezeu, veşnic păcătos şi nevrednic de aşa miluire, bogdeaproste maică, încă o dată, mulţumesc frumos şi să mai vii pe la noi. Amin!

Americanii-s de vină

2007-04-02T18:28:00.000+03:00

Chiar sunt. Şi nu pentru că îmi place Vama veche / nouă / doar Vama... De altfel, îmi plac sporturile extreme aşa că o să spun direct că nu îmi place. Asta ca să dovedesc încă o dată cât de uncool sunt eu.

Revenind. Ce se întâmplă când mănânci un hamburger luat de la MC şi bei Cola în timp ce stai de vorbă pe mess? Păi... te îngraşi. Şi se poate spune despre tine că ai o viaţă socială foarte limitată. Şi că ai burtă. E corect, dar nu destul. O dată cu tine, se mai îngraşă cineva... Se "îngraşă" o corporaţie. În timp ce te alimentezi, mai hrăneşti nişte guri niciodată sătule, care vor din ce în ce mai multe de la tine, oferind în schimb din ce în ce mai puţine. Şi anume, oamenii din spatele unui brand-elefant/mamut/rinocer/hipopotam, imposibil de dat jos din topuri.

Acest mesaj este din partea directorului Yahoo, Jay Russel: Atenţie! Yahoo şi-a atins numărul maxim de membri... sună cunoscut? Cine are în lista de friends tot felul de pokemoni care se ocupă cu mass-urile, sigur cunoaşte mesajul, complet fals. Pe directorul Yahoo îl cheamă Terry Semel (Samael?!), iar Yahoo nu şi-a atins numărul maxim de utilizatori... dar gâfâie rău, zăpăceşte parole, informaţiile din conturi sunt înlocuite cu alte bălării etc. Mi-ar plăcea să asist la falimentul Yahoo, vedea-te-aş mort şi îngropat, cu Semel de mână. Vise... Şi Cola la 2.5 L este diluată şi fără acid, nu mai are nici un gust... Şi Coca-Cola Company nu dă faliment... Deşi în cazul ăsta ar fi de preferat să facă din nou Cola bună, decât să treacă în nefiinţă cu totul. Despre MC nu ştiu decât că nu mai merită, ca preţ, să mănânci la ei... Nu ştiu cât de bun mai este un hamburger şi nici nu intenţionez să aflu prea curând.

Ce au în comun toate aceste minunate branduri care ne fac, zi de zi, viaţa mai bună? Sunt toate Made in USA. God bless America.

Să decedeze de oftică toţi cei cu spiritul corporatist mare...

Cugetări profunde despre piaţă şi moarte

2007-03-27T19:34:00.000+03:00

Blog serios.

Ce se întâmplă după ce moare omul? Toată lumea se întreabă, eu răspund: i se face parastas. După anumite reguli care trebuie respectate, că altfel oare ce va zice lumea? Există o meserie pe care nu vreau să o numesc şi pentru care obiectul muncii este pomenirea veşnică a decedatului, împărţirea pomenii şi eventual şi primirea ei la ceruri întru Domnul. Există şi persoane care practică această nobilă meserie. Rolul lor este să facă aproape tot... în schimbul veşnicei recunoştinţe a rudelor, care evident le răsplătesc pe practicantele înălţătoarei meserii după cum le lasă inima. Cel mai simplu parastas are loc în trei etape: Întâi, rudele se duc la biserică, asistă la sfânta slujbă, apoi, cu multă atenţie, ascultă pomelnicele, pentru a se asigura că pomenitul este... pomenit. Fie el Ţ., fără vreo semnificatie anume. Bun. Printre Elena, nespovedită, neîmpărtăşită, Gheorghe mort în accident, Floarea înjunghiată, Filimon mort în spital nespovedit şi neîmpărtăşit ascultăm cu interes pomenirea lui Ţ. Acesta este pomenit, chiar de două ori, prin urmare plecăm mulţumiţi acasă, pentru a ne ocupa de etapa a doua. Deci, a doua parte se desfăşoară la cimitir, unde ajungem împreună cu popa de la biserică. Părintele face câteva remarci absolut random legate de aglomeraţia de pe şosea şi despre femeile la volan. Ajungem, se oficiază... mă rog, pomenirea, apoi se vorbeşte cu pietrarul care, pare-se, a fost plătit pentru a face x, y şi z, dar a omis (pură şi nevinovată scăpare) să îl facă şi pe z. Ţ. primeşte pomana, popa primeşte darul, eu primesc să conduc sfânta maşină în care se află preasfinţia sa, parintele. Ne întoarcem, pentru a putea împărţi pachetele. Ar merge şi criteriul lui A nu îi dau, că nu mi-a dat nici el când a murit B dar, din fericite, se pare că este doar o (mică?) scăpare. Oficiatoarele de parastase sunt multumite, lumea din cartier la fel, noi cu atat mai mult, totul este cat se poate de bine făcut, răsuflăm uşuraţi că n-o să ne vorbească lumea. Am scăpat încă o dată de gura târgului... Gata, strângem tot, hai acasă că începe meciul.

...împuşcat, nespovedit şi neîmpărtăşit...

S-auzim de bine...

2007-03-27T19:30:00.000+03:00

Tuturor pokemonilor de şcoală aproape generală care circulă cu tramvaiul 20 şi care se iau la bătaie în tramvai le urez numai bucurii şi un călduros Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi! Muriţi!

O zi

2007-03-01T15:55:00.001+02:00

...din acele zile îngrămădite în trei săptămâni în care the man in the house se dă peste cap ca să îi facă pe plac nevestei, colegei, soacrei, mătuşii, cuscrei, străbunicii, surorii, fiicei, mamei, verişoarei şi celorlalte rude de grad mai mare sau mai mic, practic tuturor persoanelor de sex opus din mediul său înconjurător. Şi ca să se poată vorbi de un spirit al sărbătorilor în tot acest timp, avem, şi anume, 4 (patru) zile de sarbatorit: 14 şi 24 februarie (că deh, acum e şi dragobetele), 1 şi 8 martie.

[ştiu că sunt complet uncool şi netrendy, dar vreau şi eu să ştiu când e dragobetele, pe 23 sau pe 24? Îmi cer scuze că la mine în peşteră nu se ştie...]

Revenind. Ieri aveam un seminar de programare orientată pe obiecte (şi cu ocazia asta m-am dat şi mare) dup-amiaza, timp în care am căscat gura pe la mărţişoarele de la universitate.

Era atâta lume încât nu aveai loc să mergi la trotuar, cu atât mai puţin să apuci să te uiţi mai mult de 3 secunde la un nene cu mărţişoare. Apropo, cel mai inspirat mărţişor pe care l-am văzut era o făptură cu ochii căscaţi, ciocul mare şi freză à la Robert Smith (The Cure).
Cu 50 de bani iei mărţişoare made in China (nu ştiam că şi ei au aşa sărbătoare) şi cu 1.50 lei iei mărţişoare "unicat, făcute manual" cum ar zice vânzătorii. Astea sunt cu potcoave, coşari, mă rog, mai pe placul românului neobişnuit cu chinezisme.
La Muzeul ţăranului român se găsesc mărţişoare în general pentru clienţii mai luminaţi, care apreciaza un mărţişor făcut de un artist, nu unul ca oricare altul de pe stradă. Vestea proastă e că nu era prea multă lume la expoziţie, deci oamenii fie nu ştiau de ea, fie nu sunt tocmai luminaţi. Greu de spus...

Mult marketing şi semnificaţie puţină? Eh, păi suntem în România, trebuie să mănâncă şi gura mărţişorarilor o pâine... Acum urmează 8... Să sărbătoriţi bine!

PS: Gay people îşi dau mărţişoare? Să fie primit...

Februarie 14

2007-02-14T14:00:00.000+02:00

Spre bucuria tuturor, azi avem de-a face cu cea mai trendy zi a anului. E trendy să fii pro, e trendy să fii contra şi e trendy s-o sărbătoreşti. E trendy să nu ştii că în religia ortodoxă nu există Sf. Valentin şi să urezi tuturor Valentinilor, Valentinelor şi altor variaţii La mulţi ani! de ziua onomastică. Pentru cei care sărbătoresc ziua de 14 februarie, acest clip ar trebui să fie destul de *ahem* insightful.

Să recapitulăm:

pro vs contra: Normal că nu-ţi place, nu ai cu cine sărbători.
contra vs pro: Sărbătoriţi ziua "bomboane contra sex", haha, I can have that for free in every day of the year.
toţi vs neutrii: Şi cum e să fii o labă tristă?

Deci ne relaxăm, gândim problema şi trăim cea mai trendy zi a anului... că avem minte, doar nu suntem animale. Deşi imităm tot ce e trendy la ei ca turma... Deşi, în turmă, sărim pe toţi care sunt altfel (vezi recapitularea).

Welcome! Have a cookie...